Cuvânt dim amvon: Chiar putem găsi fericirea?

Frica de un viitor nefericit îl ajută pe om să-şi pregătească un viitor fericit

În fond, omul urmăreşte fericirea eternă. Dar fericirea nu se găseşte în gustarea singuratică a unor bunuri materiale sau spirituale (în sănătate, belşug de hrană, orizont larg de cunoaştere etc.), ci în comunitate cu alţii sau cu alte persoane. Nu poţi avea bucurie de nimic în mod separat total şi definitiv de ceilalţi oameni. Nu te bucură belşugul de hrană când eşti singur. Nu-ţi trebuie nici viitor în singurătate. Când eşti singur în mod total şi definitiv, nu-ţi mai trebuie nimic. Bucuria prezentă şi viitoare stă, în mod principal în comuniunea cu alţii: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos, fără numai a fi fraţii împreună“ (Ps., 162, 2). Persoana altuia e izvorul vieţii mele, ea e însăşi viaţa mea, când mi se comunică cu iubire totală; bucuria de a mă putea comunica ei, de a primi ea să i mă comunic este şi ea viaţa mea. Poate că aceasta e cea mai proprie definiţie a persoanei: izvor de viaţă pentru altul şi bucurie de viaţă primită de la altul. Aceasta o indică totodată ca mister cu neputinţă de înţeles vreodată complet şi de a se epuiza. Dar numai Dumnezeu, comuniune desăvârşită de Persoane, poate să mi se dăruiască în mod desăvârşit, ca să mă dăruiesc şi eu, poate hrăni şi persoana semenului meu cu o iubire care s-o facă să mi se comunice total. Dumnezeu în sensul acesta supremul mister, misterul iradiant de viaţă nesfârşită şi de lumină inepuizabilă. Nicăieri în Sf. Scriptură nu se spune că fericirea omului constă în altceva decât în vederea lui Dumnezeu, care caută cu iubire la om. Numai persoana poate iradia viaţa şi deci poate da altuia fericirea. Numai persoana poate primi altă persoană ca viaţă inepuizabilă şi neconfundată cu sine. Nu din lucruri şi din valori spirituale abstracte trăite în izolare se hrăneşte viaţa plenară sau fericirea omului, ci din altă persoană. Dar numai într-o supremă persoană poate iradia toată viaţa sau fericirea fiinţelor umane, care au fost create ca persoane pentru a putea fi în continuare cu Dumnezeu cel personal şi între ele.

Cuvântul „fericire“ pare oarecum pretenţios, dar deasa lui folosire arată că el trebuie să aibă acoperire, că ea este experiată măcar în frânturi de către om şi că e experiată fie măcar în frânturi în comuniune cu altă persoană. Fiecare îşi dă seama că fericirea sa nu depinde numai de el. De aceea, trebuie să existe o realitate personală capabilă de atâta iubire, de atâta dăruire încât să poată da fericirea deplină şi veşnică tuturor. Fără Dumnezeu cel personal, omul nu poate găsi fericirea deplină după care însetează. Viaţa lui fără El e mai mult moarte decât viaţă. Comuniunea exclusivă între oameni produce o fericire foarte ambiguă. De aceea, spune psalmistul: „să nu întorci faţa Ta de la mine, căci mă voi semăna celor ce se pogoară în groapă“ (Ps. 142, 7). Iubirea lui Dumnezeu manifestată în comuniunea treimică desăvârşită de Persoane e fericirea Lui, dar ea explică şi iubirea Lui faţă de mine şi a mea faţă de El. Dar iubirea aceasta e izvorul iubirii mele faţă de oameni. Ba atunci când câştig iubirea lor prin iubirea mea simt în ea chiar iubirea lui Dumnezeu şi fericirea mea. Sf. Ap. Ioan spune: „Cel ce mă iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu. Căci Dumnezeu este iubire“ (I Ioan, 4, 8). El poate să speculeze despre Dumnezeu, dar nu-I simte prezenţa iubitoare. Poate să spună chiar că-L iubeşte, dar dacă nu-i iubeşte pe oameni, nu-L iubeşte real nici pe Dumnezeu şi nu simte nici iubirea lui Dumnezeu în el (I Ioan, 4, 20). De aceea, chiar şi în iubirea neezitantă de oameni trăieşte cineva iubirea faţă de Dumnezeu, şi deci iubirea lui Dumnezeu faţă de sine. Astfel, chiar în iubirea neezitantă de oameni trăieşte întâlnirea cu Dumnezeu. În iubire nu-L poţi despărţi pe Dumnezeu de oameni, nici viceversa. Dar e necesar ca omul să se ridice la conştiinţa acestui fapt. (Dumitru Stăniloae, „Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie“)