Cuvânt din amvon: Rugăciunea, postul şi puterea credinţei

▲ Ucenicii lui Hristos pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei ▲

„Venind ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicând: «Doamne, miluieşte pe fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece“ (Matei 17, 14-16).

Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23)“; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: „Ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9, 24); din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui (Marcu 9, 25); şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: „Dacă poţi!“ (Marcu 9, 22).

Aş putea fi însă întrebat: „Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte“ (Matei 17, 20)?

Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi.(...)

Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece“. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunând: „O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi!“ (Matei 17, 17).

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi dintre cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!“, Domnul arată cât de plăcută îi este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău, ci spune: „Aduceţi-Mi-l aici“ (Matei 17, 17).

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui (Marcu 9, 21). Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă - că se adunase mulţimea -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Când tatăl îi spune: „Din pruncie (Marcu 9, 21)“ şi: „Dacă poţi, ajută-mă!“ (Marcu 9, 22), Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!“ (Marcu 9, 23), şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: „Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti“ (Matei 8, 2), leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau! Curăţeşte-te!“ (Matei 8, 3). Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajută-mă!“, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

„Dacă poţi să crezi, toate sunt cu putinţă celui ce crede!“ (Marcu 9, 23). Cu alte cuvinte, Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi“. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit.

Tu, însă, să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre (Marcu 5, 5; Matei 8, 28).

„Acest neam de demoni nu iese decât cu rugăciune şi cu post“ (Matei 17, 21).

Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici.

Şi iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare când unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poţi spune un caz sau două de oameni care să fi scos fără post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte în desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală. Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

„Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti?“, m-ar putea întreba cineva. Pentru că, împreună cu credinţa, postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune. (Sfântul Ioan Gură de Aur, fragmente din „Omilii la Matei“)