Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Cuvânt şi Duh
Cincizecimea ne aduce aminte, o dată în plus, că suntem fiinţe cuvântătoare şi că ne e proprie comunicarea prin cuvânt. Abia tăcerile însă sunt cele ce pot restitui acestei capacităţi demnitatea sa originară, fiindcă numai absenţa cuvintelor ne mai face conştienţi de darul vorbirii şi de cel al ascultării. De la pecete divină la monedă calpă, degradarea cuvântului e semnul abrutizării noastre, mai pe faţă sau mai subtil, violent sau pe nesimţite. Dacă minunea pogorârii Duhului revarsă asupra Apostolilor carisma vorbirii pe înţelesul fiecăruia, păcatul uitării acestei minuni ne încurcă limbile într-un zgomotos Babel cotidian, din nefericire nu doar exterior, cât mai ales interior. La suprafaţă suntem capabili de o conversaţie, ştim încă lega două vorbe, ne potrivim spusele cu ceasul şi cu punctele cardinale, dar pe dinăuntru abia de mai zărim firul ce ne leagă de propriile gânduri rostite... Aşa se face că ne surprinde şi pe noi câteodată să folosim un vocabular pe care nu-l ştiam al nostru, sau că ne trezim vorbind, ca după aceea să retractăm cele spuse, într-un du-te-vino de atâtea ori repetat, încât garantează efectul de vertij...Adevărul e că nu mai suntem atenţi la cuvinte. Iar de puterea lor nici că ne mai pasă. Nici copiii nu ne mai pot învăţa ceva: înainte de a le lăsa şansa prospeţimii, ne grăbim să-i dresăm după asemănarea noastră. Pierdem din vedere unicul model, Cuvântul. Aşa se face că vorbele noastre ori nu mai au carne - de vor fi avut cândva, ori sunt forţă oarbă. Ori nu mai ating pe nimeni, ori îmbolnăvesc tot ce ating. Ori ne purtăm vorbele ca pe o povară sinistră cu care ne-am obişnuit şi sub a cărei greutate ne lăsăm strivită sensibilitatea, ori ieşim cu vorbele la atac, avem, n-avem treabă, atacăm. Ce e de făcut, atunci? Să lăsăm un spaţiu de o clipă tăcerii şi să ne amintim să facem asta ori de câte ori alternativa ar însemna o mutilare a Cuvântului... Doar tăcerile mai pot învia cuvintele obosite, doar tăcerile ne mai desfundă inimile spre a le auzi... doar de la tăceri mai putem aştepta ceva.
.jpg)
