„Cuvântarea lui Constantin la Adunarea Sfinţilor“

În cea de-a patra serie a celebrei colecţii „Fontes Christiani“ („Zweisprachige Neuausgabe christlicher Quellentexte aus Altertum und Mittelalter“), care editează marile texte patristice din Antichitate şi Evul Mediu, la editura Herder a apărut la sfârşitul anului 2013 volumul nr. 55, în care este publicată în originalul grec şi în traducere germană „Cuvântarea lui Constantin la adunarea Sfinţilor“ („Oratio ad Sanctorum Coetum“).

„Fontes Christiani“ este un fel de „Sources Chrétiennes“ (colecţie bilingvă de texte patristice cu traducere în limba franceză din care au apărut peste 540 de volume) în limba germană. Spre deosebire de varianta franceză, fiind o colecţie mai nouă, are avantajul unor introduceri mai ample şi actualizate cu noile descoperiri şi evoluţii ale cercetării patristice. Volumul preia textul grec din ediţia lui I. A. Heikel (GCS 7, Eusebius Werke 1), Leipzig, 1902, care a folosit pentru prima dată cel mai bun manuscris păstrat al acestei lucrări: „Codex Vaticanus Graecus 149“.

Textul este tradus din limba greacă şi adnotat cu introducere, note şi comentarii de istoricul Klaus Martin Girardet, unul dintre cei mai buni specialişti pe domnia lui Constantin cel Mare din întreaga lume. Introducerea se întinde pe 118 pagini, în timp ce textul se întinde pe aproximativ 120 de pagini de text paralel grec-german. Aparatul critic al in­troducerii se bucură de 554 de note, cu bibliografie şi comentarii referitoare la chestiunile centrale ale criticii interne şi externe a acestui text. La rândul său, traducerea conţine 284 de note explicative ce sprijină lectura şi în­ţe­legerea textului. Volumul se încheie cu prescurtări, amplă bibliografie patristică şi modernă, index de locuri biblice, nume, concepte greceşti şi lucruri, precum şi o serie de imagini, monede, hărţi şi obiecte din timpul constantinian.

Din simpla descriere formală a lucrării este evident că avem de-a face cu o realizare de excepţie, foarte serioasă şi foarte documentată, care priveşte „cea mai cuprinzătoare mărturie personală păstrată de la un împărat roman“ (Girardet) alături de „Către sine însuşi“ a lui Marcu Aureliu (161-180) şi „Scrisorile“ lui Iulian Apostatul (redactate între 355-363).

Introducerea se opreşte mai întâi asupra conţinutului cuvântării, abordând deschis problema autenticităţii, dar şi timpul şi locul redactării, adresanţii şi caracterul acesteia. Susţinerea acestei „Cuvântări la Adunarea Sfinţilor“ în limba latină de către Constantin cel Mare este atestată de Eusebiu de Cezareea în „Viaţa lui Constantin“ (4, 32), care a ataşat lucrării sale această scriere în traducere greacă. Originalul latin, de altfel, s-a pierdut. Critica modernă nu este însă de acord cu această atribuire, născându-se astfel o dezbatere ce durează de peste 150 de ani. K. M. Girardet realizează o foarte reuşită sinteză a poziţiilor cercetătorilor constantinieni, îm­păr­ţindu-i în trei grupe: adversarii paternităţii constantiniene; sus­ţi­nătorii paternităţii constantiniene; autori care consideră scrierea constantiniană, dar redactată cu ajutorul altor persoane, iar ca urmare, unii nu o acceptă ca mărturie personală a lui Constantin, în timp ce alţii o acceptă cu toate acestea (A se vedea lista autorilor din cele trei categorii la pp. 16-17).

Printr-o demonstraţie remarcabilă, bazată pe comparaţia fluxului ideatic şi de expresii din Oratio cu alte scrieri constantiniene, editorul asigură deplin paternitatea lui Constantin, chiar dacă este foarte probabil să fi fost sfătuit şi ajutat la redactare de consilieri creştini, precum Lactanţiu sau episcopii: Maternus de Köln, Reticius de Autun, Marin de Arles sau Agricius din Trier. Prezenţa acestor clerici creştini în preajma sa încă din 313 este atestată de diferite surse contemporane. Multe acte imperiale erau pregătite în cancelaria împăratului de terţe persoane, dar aceasta nu înseamnă că nu reflectă gândirea sa. Acesta le autoriza prin publicare şi sigur intervenea în conţinutul lor. Dacă aplicăm o astfel de grilă de analiză, am ajunge în opinia lui K. M. Girardet să respingem întregul „Codex Theodosianus“.

Într-un alt capitol al introducerii, Girardet analizează toate expresiile fundamentale din scriere, care pot oferi indicii referitoare la timpul şi locul redactării acesteia. Până în prezent au fost propuşi anii între 313 şi 328, iar ca loc, mai multe oraşe din imperiu: Roma, Sardica, Tesalonic, Byzantium, Nicomidia, Antiohia. Bazându-se pe faptul că în momentul redactării scrierii Constantin era creştin şi analizând expresii care vorbesc despre contextul, adresanţii şi intenţia scrierii (a se vedea argumentarea la pp. 28-40), Girardet propune următoarele: Cuvântarea a fost ţinută în Vinerea Mare, 16 aprilie 314, în limba latină, la curtea imperială din Trier. Ea nu este nici o predică, nici o cuvântare ţinută în faţa unui sinod, ci o cuvântare-program de politică religioasă adresată unei adunări formate din creştini din toate stările şi clasele sociale (cf. pp. 40-48).

Scrierea conţine 26 de capitole, având următoarea structură: cap. 1-2: Introducere despre ocazia scrierii şi conţinutul acesteia; cap. 3-10: Întemeierea monoteismului şi prezentarea absurdităţii politeismului; cap. 11-21: Rolul lui Hristos în istoria mântuirii; cap. 22-25: Eşecul luptei păgânilor împotriva creştinilor; cap. 26: Dumnezeu ca origine a faptelor împăratului şi Hristos ca tovarăş de luptă de neînvins.

În capitolele următoare introducerii, Girardet susţine convertirea lui Constantin la creştinism deja din 311, el fiind familiar cu învăţătura lui Hristos în momentul redactării scrierii. Redactorul arată apoi formaţia culturală a lui Constantin, care reiese din scriere, în ciuda multor detractori, care l-au considerat sau îl consideră un simplu „soldat panonian“. Printr-o critică fundamentală a păgânismului şi o susţinere a creştinilor, Constantin arată prin această scriere din 314 intenţia sa de a creştina întregul imperiu şi de a încheia cu păgânismul. Critica faţă de păgânism conţine analiza unui oracol al unei Sibile, care în mod inconştient L-a vestit pe Hristos, precum şi Ecloga a 4-a a poetului Virgiliu, care în secolul I î.Hr. conţinea un mesaj cifrat despre vestea cea bună a creştinismului (O analiză foarte exactă şi clară la pp. 98-115). Admiraţia faţă de martirii creştini, care reiese din capitolul 22 al acestei cuvântări, conţine elemente de cultură politică şi religioasă care l-au determinat să elibereze creştinii închişi şi să le retrocedeze toate bunurile.

După ce prezintă tradiţia textului, ediţiile şi traducerile acestuia, Girardet trece la traducere, însoţindu-l de nepreţuite note explicative, în afara cărora s-ar pierde foarte mult din înţeles.

Considerăm această lucrare un punct de referinţă şi sinteză ştiinţifică cu privire la „Oratio ad Sanctorum Coetum“, de care trebuie ţinut cont pentru o lectură adecvată şi corectă a textului. Ipotezele propuse de K. M. Girardet privitoare la timp, loc, adresanţi sunt atât de minuţios întemeiate, încât până la aducerea altor contraargumente poate ră­mâne întemeiată ca sigură nu doar paternitatea împăratului Constantin cel Mare, ci şi propunerile pentru timpul şi locul redactării. Pentru cititorul român recomandăm traducerea română a scrierii din noua colecţie „Pă­rinţi şi Scriitori Bisericeşti“, vol. 8, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, pp. 252-297.