Cuvinte care au în ele putere făcătoare de viaţă

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Aceste cuvinte sunt mai mult decât o simplă  citire din Biblie. Reprezintă însăși esența nemuritoare a Evangheliei Domnului Hristos. Patriarhul Pavel al Serbiei spunea că dacă toată Evanghelia s-ar pierde și ar rămâne doar Pilda fiului risipitor, atunci nimic nu s-a pierdut. Aceasta este „nebunia” propovăduirii de care vorbea și Sfântul Apostol Pavel, care a scandalizat lumea iudaică și păgână. Deși imposibile în cuprinsul lor omenesc, cuvintele rostite de Domnul Hristos au în ele viața veșnică pentru că nu sunt numai cuvinte omenești, ci au suport dumnezeiesc, necreat. Acestor cuvinte li s-au încredințat șuvoaie nesfârșite de creștini din perioada de început a Bisericii și nu numai, ci până în zilele noastre, care au urmat cu seninătate calea martiriului pentru credință și i-au iertat pe cei care îi urau și îi ucideau.

Sfântul Siluan Athonitul, prăznuit duminica trecută (24 septembrie) de Biserica noastră, unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești ai secolului trecut, surprinde în aceste cuvinte evanghelice calea Bisericii în lume. Descoperirea tainelor lui Dumnezeu către Biserică a șlefuit gândirea ei și atitudinea față de lume, iar starețul spunea că esența tainei sau a descoperirii pe care Biserica o primește prin Duhul Sfânt este tocmai iubirea lui Hristos. Sfântul Siluan spune: „Chemând pe toţi oamenii să păzească porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşează între toate forţele aflate în luptă. Furia care însufleţeşte aceste forţe se întoarce în chip firesc împotriva Bisericii care se aşează în drumul lor. Dar, în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregi, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată şi să sufere” („Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie”, ediția a 2-a, traducere pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, p. 131).

Destinul mucenicesc al Bisericii este legat de îndeplinirea acestor cuvinte ale lui Hristos, înscrise în Evanghelie. Ele sunt povara pe care Hristos o pune pe umerii ucenicilor Săi, povară pe care o numește paradoxal „ușoară”, dar și „bună”. Suntem îndemnați să o luăm nu pentru că ar reprezenta o logică sau o învățătură mult mai înaltă față de celelalte căi ale vieții pe care oamenii le urmează, ci pentru că se înscrie în logica dumnezeiască, sau, mai bine zis, în iubirea dumnezeiască, pentru care nici noi nu am fost părăsiți de către Dumnezeu după căderea în păcat.

Plecând de la cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Nu îndrăzni să-L numeşti pe Dumnezeu drept; căci atunci care este dreptatea Lui: noi am păcătuit, dar Fiul Său Unic a murit pe cruce?”, Sfântul Siluan adaugă: „Noi am păcătuit, şi Dumnezeu i-a pus pe sfinţii îngeri în slujba mântuirii noastre. Dar, plini de iubire, îngerii înşişi doresc să ne slujească, şi în această slujire nu scapă de suferinţă. Dimpotrivă, Domnul a predat animalele fără de minte şi tot restul făpturii legii stricăciunii; căci nu se putea ca aceasta să rămână liberă de această lege, în timp ce omul, pentru care ea a fost creată, s-a făcut din pricina păcatului rob al stricăciunii. Astfel, fie de bunăvoie, fie de nevoie, «toată făptura suspină şi geme» (Romani 8, 20-22), după cuvântul Apostolului, suferă împreună cu omul. Şi aceasta nu e legea dreptăţii, ci legea iubirii” (Ibidem, pp. 135-136). Pentru omul căzut, întreaga creație a fost reorientată de Dumnezeu. Aceasta este solidaritatea universului cu noi, iar noi de multe ori nu putem fi solidari cu semenii noștri care sunt căzuți sau care ne greșesc, activând astfel duhul vrăjmășiei.

Desigur că este foarte ușor doar a vorbi de cuvintele vieții veșnice, și Sfântul Sofronie Saharov spune că mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor simt un scandal pentru lume, şi de aceea sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă. De aceea, el trimite la modelul Sfântului Siluan, despre care spune: „Viaţa stareţului pe care am observat-o îndeaproape timp de mulţi ani era un efort ascetic atât de mare şi măreţ, încât nu există cuvinte care să-mi poată exprima admiraţia. În acelaşi timp, această viaţă era atât de simplă, atât de firească şi de smerită cu adevărat” (Ibidem, p. 132).