Cuvinte de prisos

„Fiii oamenilor, dinții lor sunt arme și săgeți și limba lor sabie ascuțită” (Psalmi 56, 6), cugeta cu întristare Psalmistul David. Într-o lume dominată de informație, în care comunicarea ajunge să scurtcircuiteze prin amploarea ei enormă însăși existența gândirii omenești, cuvintele ajung să-și piardă esența, devin simple vehicule ale unor emoții, conduse la viteze amețitoare pe drumuri abrupte. Cuvintele devin instrumente de luptă, menite să rănească, să conducă dialogul în zona în care oamenii nu mai pot comunica fără să se rănească reciproc, în care interlocutorul pare a fi un simplu adversar care trebuie lovit până când fie renunță să mai răspundă în vreun fel, fie își recunoaște umilit înfrângerea.

Britanicii au o zicală veche: „Sticks and stones may break my bones, but words will never hurt”, care, parafrazând, se poate traduce prin: „Bețele sau pietrele pot să-mi frângă oasele, dar cuvintele nu mă vor răni niciodată”. Trupul omenesc este ușor de rănit și de transformat într-o masă de carne informă, dar sufletul poate dispune de o alură diamantină pe care, dacă o formează prin rugăciune, răbdare și nădejde în puterea lui Hristos, devine cumva invulnerabil la cuvintele rele care-l pot răni și destabiliza. Desigur, nu este simplu să o faci și nici nu depinzi doar de propriul efort, ci și de harul lui Dumnezeu. De asemenea, este cu atât mai greu să accesezi această stare dacă ești un om sensibil, care se lasă ușor afectat de imprecațiile altora. Dar, de vreme ce suntem creștini și ne amintim de exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, știm cum a înfruntat El ocările și insultele din partea celor care se cuvenea să-L primească și să-L iubească, nicidecum să-L trateze ca pe un om de nimic așa cum, din păcate, au ales să o facă mulți din vremea Lui.

„Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și fața Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor. Și Domnul Dumnezeu Mi-a venit în ajutor și n-am fost făcut de ocară. De aceea am și întărit fața Mea ca o cremene, căci știam că nu voi fi făcut de ocară” (Isaia 50, 6-7). Această parte din prorocia lui Isaia se referă la jignirile și răutățile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a îndurat din partea multora atât în vremea Pătimirii Sale, cât și în timpul misiunii pe care a avut-o de împlinit pe acest pământ. A acceptat această corvoadă fără a protesta în vreun fel, iar astfel nu a fost făcut de ocară. Primind ceea ce nu merita, a biruit răutatea celor ce Îl provocau. Prin tăcerea smerită a luat puterea cuvintelor grele de răutate. Ce poate să îți mai facă un om care te ocărăște în timp ce tu taci liniștit și te rogi pentru el? A cui este puterea în astfel de momente: a celui care urlă pătimaș sau a celui care și-a făcut din nădejdea în Dumnezeu un liman? „Am întărit Fața mea ca o cremene”, ne spune Mântuitorul prin prorocul Isaia. Hristos nu a plâns, nici nu a strigat, nu a reacționat la răutatea gratuită în nici un fel. Și a sfârșit prin a o învinge cu totul și a o reduce la tăcere. Prin moartea Sa pe Cruce a zdrobit puterea morții, iar ocările de prisos au pierit și ele fără alt ecou în afara căderii sufle­tești a celor care le-au rostit...

Este atât de simplu să rănești prin ceea ce spui. Dar oare ai răni pe altul prin cuvintele tale dacă tu însuți nu ai fi rănit, dacă în interiorul tău nu ar fi deja un crater al durerii care te macină sufletește și te îndeamnă să obții de la celălalt o reacție cu orice preț, îndurerându-l, lovindu-l prin cuvintele tale? Dar rănindu-l pe celălalt, iată, nu ai vindecat rana ta, ci ai mărit-o, ai făcut-o și mai adâncă, iar sufletul geme în tine acum în mod îndoit... Cum de ai crezut vreodată că te vei vindeca îndurerându-l pe altul? Ne păstrăm rănile sufletești vii în fiecare zi refuzând să ne vindecăm de ele. Hristos ne așteaptă să vorbim cu El despre ele în rugăciune și la scaunul de spovedanie, dar, iată, rămânem încremeniți doar în orgoliul nostru nemăsurat. Iar când rana sufletească devine prea mare, ne dorim să-i rănim și pe ceilalți. Mai ales prin cuvinte. Iar rănile produse de aceste cuvinte de prisos se întorc și asupra noastră. L-am distrus emoțional pe celălalt... Cu ce suntem mai câș­tigați? Cât valorează un om fără inimă, indiferent, rece sau plin de o răutate viscerală? Atât valorează și un cuvânt născut din răutate. Nu aduce binefacere nici celui care-l ­aude, nici celui care-l rostește.

Sfântul Macarie Egipteanul avea un sfat de mare folos: „Cu cuvânt rău și pe cei buni îi faci răi și cu cuvânt bun și pe cei răi îi faci buni”. Nu transforma cuvântul tău într-o armă care rănește, fă din el un balsam care vindecă. Altfel, vei dărâma, nu vei zidi. Și nu doar în exteriorul tău, ci, mai ales, în propria ta inimă.