Rolul culturii în formarea tinerilor

„Ah! Tineretul din ziua de azi!”, auzim, din când în când, pe un ton amar.

Sunt cel puțin două lucruri de comentat.

În primul rând, este o generalizare cel puțin discutabilă, fără nici o bază serioasă - ca orice generalizare, de altfel. Cum să afirmi, sigur pe tine, că scoțienii sunt zgârciți, când n-ai cunoscut nici unul!? În România sunt peste 3 milioane de copii până în 14 ani și peste 1,6 milioane între 15 și 19 ani. Pe câți dintre aceștia i-am întâlnit personal, ca să pot afirma orice despre ei, negativ sau pozitiv?

Există tineri neinstruiți, superficiali, nepoli­ti­coși, obraznici sau chiar infractori? Din păcate, da. Dar așa ceva există și printre adulți, nu? Conform știrilor pe care le vedem și citim în fiecare zi, par să fie chiar substanțial mai mulți...

În paranteză fie spus, cei care afirmă că tinerii de azi, în general, „n-au nici un Dumnezeu” sau că „nu sunt duși la biserică” n-a călcat de mult într-o biserică. Dar, firește, departe de mine in­tenția de-a încerca să generalizez în sens contrar.

În al doilea rând, pe tinerii care sunt într-adevăr superficiali și nepo­li­ticoși oare cine i-a educat? „Cei șapte ani de-acasă” sunt de mult doar șase - și nici atât pentru foarte mulți copii, care sunt duși la gră­diniță și/sau la creșă, iar mai târziu la orele de școală se mai adaugă și „after school”, ba chiar și „before school”!

Dar nu asta e problema principală, ci faptul că în timpul petrecut acasă, mai lung sau mai scurt, timp în care familia ar trebui să fie implicată profund în formarea lor ca oameni, se întâlnesc tot mai rar cu părinții - dacă, măcar, aceștia sunt în țară și nu plecați „prin alte zări, de soare pline”, ca să muncească.

Și dacă nu sunt plecați, sunt mereu în criză de timp. În plus, epoca actuală, electronică, a adus cu sine o realitate păcătoasă: dacă înainte părinții se îngrijorau că odraslele n-au intrat încă în casă, acum, obo­siți după o lungă și grea zi de lucru, sunt mulțumiți că, aflat în altă cameră și mesmerizat de telefon, tabletă, calculator, copilul nu-i deranjează nicicum. Ce liniște înșelătoare și păguboasă!

Bunicii... Sigur, bunicii. Cât mai pot și cât se pot lupta cu realitatea virtuală și cu realitățile zilelor noastre.

Școala... Sigur, școala. Depinde de școală și mai ales depinde de profesori. Programa e sufocantă și pentru ei, nu doar pentru elevi. Cum să verifici temele (dacă le-ai dat), să predai și să asculți, într-o clasă de 30, 35 sau chiar 40 de elevi (norma de 26 e doar pe hârtie), și să mai ai timp și să le asculți păsurile, să-i sfătuiești, să-i îndrumi, să le fii ca un părinte, să participi la formarea lor nu doar prin pomparea de cunoș­tințe pe care le uită a doua zi după teză, test, evaluare națională, examen?

Există însă o șansă importantă, o cale, un stâlp de rezistență, și anume cultura. Cultura generală, cum se numea cândva și azi pare horribile dictu. Un tânăr, un adolescent și chiar un copil căruia - păstrând proporțiile vârstei - îi este familiară cultura, dincolo de obligațiile școlare, are toate șansele să devină un om de nădejde, spre folosul lui și al celorlalți. Literatură, arte, teologie, geografie, istorie, matematică, fizică, chimie - măcar câte ceva din toate. Măcar numele mari și fenomenele majore.

Cultura e salvarea.

Și, poate n-o să credeți, destui dintre ei și-o construiesc singuri navigând pe internet!