Cuvinte şi făptuiri pentru prezent şi viitor

În această lume a rosturilor contorsionate, firescul se modifică cu acces neîngrădit la mijloacele de comunicare în masă. Unii alcătuiesc echipe, iar alţii se mulțumesc să fie simpli observatori, cultivând veleități de militanți îndârjiți, fără să reuşim a remarca că devenim, în timp, spectatori ai propriei noastre vieți.

La 14 septembrie, școlile au deschis fizic porțile doar pentru o parte dintre elevi, urmând ca elevii rămași acasă, deocamdată, să participe la ore on-line. Spun că nu este cea mai dezirabilă soluție deoarece noi, românii, avem, s-ar părea, un stil aparte de a lăsa previzibilul și inevitabilul să ne găsească nepregătiți.

Privitor la școala on-line, trebuia să ne așteptăm la o astfel de soluție încă de la sfârșitul lunii martie, când a devenit clar că școlile nu vor mai funcționa ca ­până atunci. Abia acum, când suntem puși în fața faptului împlinit, încercăm să peticim niște platforme consacrate, din mers, constatând că este o treabă care ar cere, în mod normal, câteva luni de strădanii. 

Desigur, putem da acum vina pe pandemie, pe anumite persoane ori instituții, pe orice și pe oricine. Realitatea este că mulți dintre noi am așteptat să preia altcineva inițiativa, rămânând așezați confortabil în tribune... 

Doar că de această dată noi trebuia să fim echipa. Toți. Era cazul să ne mobilizăm și să punem la punct toate detaliile necesare pentru o desfășurare impecabilă a anului școlar. Noi suntem comunitatea, noi suntem societatea civilă, noi suntem țara, noi suntem părinții, frații sau bunicii copiilor așezați în fața unor pupitre nu chiar conforme situației sau a unor aparate (laptop, telefon, tabletă etc.) conectate cu greu la platforme educaționale însăilate din mers.

Am fost prea mult timp obișnuiți să aruncăm vina pe altcineva. Am fost prea adesea suporteri și nu am înțeles că, atunci când vedem că nu merg lucrurile, trebuie să coborâm chiar noi în teren, să aranjăm cu mâna noastră gazonul, să trasăm marcajele și să așezăm stâlpii porților. Am strigat unii la alții, galerie la galerie, în tribune, fără a mai privi jocul; am aplaudat și fluierat din reflex, nu pe merit. 

Cândva, parcă prea demult, comunitățile erau așezate în jurul bisericilor. Oamenii decideau ce, când și cum este de făcut, apoi făceau sau măcar puneau umărul să ajute. S-ar crede că am pro­gresat? Oamenii comentează ce, când, cum și dacă este de făcut și așteaptă motive de ceartă. Cred că ar fi momentul să privim în ­urmă și să înțelegem principiile care îi călăuzeau pe cei de acum aproape 2.000 de ani: „Desăvârși­ți-vă, mângâiați-vă, fiți uniți în cuget, trăiți în pace și Dumnezeul dragostei și al păcii va fi cu voi” (II Corinteni 13, 11). Deoarece, îndeplinind aceste cerințe, vom descoperi că putem face împreună mult mai mult decât să ne ciorovăim pe marginea nimicului.

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Niciodată nu ni s-a sugerat măcar să rămânem pasivi, așteptând semnalul pentru a ne buluci într-o posibilă vânătoare de himere în sau dincolo de tribune. Căci dacă noi doar existăm, fără a acționa, cine se va ocupa de generațiile următoare, de copiii noștri?