Cuvintele adecvate

În Evanghelia după Matei, imediat după ce Domnul vorbește în termeni aspri despre judecarea aproapelui, în același capitol 7, îl auzim spunând: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre îna­intea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei 5, 7). Imediat după interdicția atât de severă a judecării aproapelui, Mântuitorul cere un act de discernământ: să faci diferența între cei care pot primi mărgăritarele și cei care, în loc să le aprecieze, le vor transforma în arme împotriva voastră.

În aceeași Evanghelie, în capitolul 12, Hristos vorbește despre greutatea și importanța cuvintelor: „Vă spun că pentru orice cuvânt deșert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății” (Matei 12, 36). Vorbele pe care le rostim pot să fie adevărate sau false, dar, în același timp, ele pot fi adecvate sau inadecvate, se pot potrivi sau nu. Răspunderea pentru cuvinte nu privește doar conținu­tul sau calitatea lor, ci și măsura în care ele se potrivesc și devin roditoare în contextul în care le rostim.

Biserica este misionară prin natura ei, adică propovăduirea Evangheliei este una dintre acțiunile fundamentale desfășurate de Biserică în istorie. Misionari sunt și creștinii, fiecare în parte, în virtutea botezului lor, care îi face să aparțină preoției universale. Dar propovăduirea nu trebuie să contrazică taina fundamentală a liber­tății fiecărui om. Misiunea Bisericii este aceea de a face Evanghelia accesibilă, nu de a o impune: și nu este deloc ușor să faci asta. De multe ori, Evanghelia este respinsă din pricina nevredniciei celor care o propovăduiesc, ei sunt primele imagini vii ale mesajului propus. Și aici se naște tensiunea. În lumea căzută, e teribil de greu să fii o lentilă perfect transparentă a mesajului lui Hristos. De aceea, e mai la îndemână să încerci să forțezi libertatea celorlalți.

Dacă Dumnezeu lasă libertate oamenilor, la fel suntem chemați să facem și noi în plan personal. Să nu încerci să convingi pe nimeni de nimic înseamnă să faci exercițiul frecvent al smereniei în fața părerilor și a opțiunilor (chiar aberante) ale celorlalți.

Aici este o linie fină, care separă mai multe atitudini interioare ce se pot ascunde în spatele aceluiași gest. A nu încerca să convingi din aroganță și dispreț, pentru că nu îl socotești pe celălalt vrednic de dialog, este cu totul altceva față de a nu încerca să convingi din respect pentru libertatea lui, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că știi că acolo, în efortul de a convinge, este o luptă psihologică pentru putere, care se naște din mândrie ori din nevoia de validare a propriilor convingeri. Atitudinea sănătoasă este aceea de a-l lăsa pe om liber și, în același timp, de a-l menține în inima ta, cu grijă, în rugăciune.

Foarte adesea confundăm nevoia noastră de validare cu dorința de a face bine celorlalți. Încercăm să ne compensăm eșecurile dând neîncetat sfaturi altora. Lumea noastră este plină de consilieri de ocazie și cred că mulți dintre noi nu ratează vreun prilej de a sfătui. Există chiar categorii întregi de oameni care au dezvoltat un defect profesional din a ști mai bine decât ceilalți cum stau lucrurile. Poate că unii chiar știu, dar asta nu justifică să arunci mărgăritarele fără socoteală.