Cuvintele omului şi cuvintele Domnului

Astăzi, librăriile sunt pline de cărţi. Intri în librărie şi te gândeşti ce carte să alegi de pe raft, s-o cumperi şi s-o duci acasă, să îţi fie prietenă: plină de înţelepciune, de grijă pentru sufletul tău, de a-l îmbogăţi, de a-l scoate din rutină, din plictiseală. Cărţile bune sunt adevărate comori şi sunt mereu actuale, indiferent de epoca în care au fost scrise. Nu se învechesc, nu se demodează.

Poţi considera Filocalia, de exemplu, depăşită? Poţi considera fecioria Maicii Domnului perimată, când fecioria ei a adus în lume pe Cel veşnic? Şi totuşi, azi, multe cărţi sunt considerate depăşite, iar cuminţenia ceva perimat, scriitorii întrecându-se în a se înscrie în curentul la modă. Iar azi e la modă patima numită desfrânare.

Cărţile, aşa cum stau ele pe raft, par inofensive. Cu coperţi frumoase, grafică atractivă, te îmbie să le iei acasă. Ce rău îţi poate face o carte? Înainte, literatura era Cuvântul lui Dumnezeu Care se dăruia, literatura sacră avea în vedere rostul originar al Cuvântului, acela de a se împărtăşi omului.

Atunci când ne întrebăm ce citim, prima distincţie care trebuie făcută este între cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul omului, având în vedere că literatura actuală exprimă, în mare, cuvintele omului.

„Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu“, spune Sfântul Antonie cel Mare în deschiderea volumului I din Filocalie. Ne alegem un prieten, întrebându-ne dacă relaţia noastră cu el îi este bineplăcută lui Dumnezeu, şi la fel ne alegem o carte, întrebându-ne dacă lectura ei Îl bucură, dacă timpul petrecut citind poate fi un timp de rugăciune, de apropiere de Cel ce e chiar inima cărţii, cu condiţia ca autorul să fi scris, la rându-i, în rugăciune.

În timp ce pentru un creştin distincţia importantă este dumnezeiesc-omenesc-demonic, literatura teoretizează alte delimitări, ce ţin de temporal şi care sunt principalele unelte de lucru ale unor vremuri atee. Astfel, teoria literară face clasificări şi delimitări care exclud dumnezeiescul, harul. Dar cei care scriu cuvântul lui Dumnezeu sunt contemporani, sunt cât se poate de actuali şi autentici, nu sunt niciodată depăşiţi.

Cuvântul la modă este astăzi „tehnica“. Literatura nu mai este viaţă, trăire, experienţă personală, împărtăşire şi comuniune, dar de frumuseţe pentru generaţiile următoare în vederea unui urcuş, ci lipsa harului, a sufletului, masca morţii sunt numite cu un cuvânt ucigaş: „tehnică“.

Astfel se face că dragostea între scriitori a devenit un basm, fiecare generaţie inventează o tehnică valabilă şi la modă pentru o periodă şi care va fi, până la urmă, propriul ştreang. Dar este suficientă pentru a sigura o glorie de moment, bineînţeles după ce a anulat şi clasat ca depăşit, în vederea afirmării proprii, ceea ce au scris generaţiile anterioare.

Important este nu doar ce citim, ci şi cât citim. Cineva îmi recomanda de curând să citesc o carte pe zi din scriitorii contemporani. Dar omul duhovnicesc nu citeşte atât de mult, cât meditează, aprofundează, interiorizează ceea ce citeşte. Citind cuvântul lui Dumnezeu, nu-ţi însuşeşti o tehnică sau dobândeşti o sumă de cunoştinţe, ci trebuie să faci ca acel cuvânt să trăiască în tine.

Eu respir cu câte un vers al scriitoarei mele iubite, preferate, zile întregi, pentru că îmi sporeşte evlavia. De exemplu, versul „nu-i început, nici capăt în ardoare“ nu are nici o tehnică în simplitatea lui, dar gândindu-te la el, te apropii de Cel Care este înafara oricărei tehnici. Ce tehnică are Învierea? Nici una. Meditând la cuvântul lui Dumnezeu, înviază şi sufletul tău întru dragoste, întru cunoaştere. Astfel, literatura îşi regăseşte sensul ei originar, de cunoaştere de sine şi de Dumnezeu.

Deci, să citim şi să aprofundăm. Acest lucru este valabil pentru orice domeniu al cunoaşterii. Am aplicat în literatură, dar şi în matematică principiul din versurile următoare, cu mult folos în amândouă: „Citeşte şi nu te speria/ că nu-nţelegi de la-nceput/ citeşte şi a doua oară/ şi a unsprezecea oară stăruind/ şi vei simţi cum leagănul se mişcă/ în foşnetul unor azururi/ şi stăruind te vei simţi citind/ stând între omoplaţii unui înger/ cuvintele ce n-au fost spuse încă.“ (Constanţa Buzea, „Roua plural“).