Cuvintele, purtătoare de viaţă sau de moarte

Astăzi se vorbeşte mult, se scrie mult şi se reflectează puţin asupra vieţii pe care o poartă cu ele cuvintele. Postmodernismul postula pierderea reflexivităţii, dar numai ea, reflexivitatea, poate proiecta un dublu salvator.

Folosirea la întâmplare a limbii presupune o atitudine negativă faţă de lume. Sartre consemna în Cuvintele faptul că a scrie înseamnă să gravezi pe Tablele infinite ale Verbului "fiinţele noi sau ş…ţ să prinzi lucrurile, vii, în capcanele frazelor". Dar dacă lucrurile nu mai sunt vii, miezul semantic al cuvintelor nu se mai deschide într-un orizont de aşteptare spiritual, lucrurile nu mai sunt semne, hieroglife în descifrarea unui sens superior.

Salvarea nu mai stă la un capăt de rând pentru cel care scrie, la începutul unei fraze pentru cel care vorbeşte. Sartre considera că nebunia lui de a face literatură

l-a apărat contra ademenirilor elitei, el necrezând despre sine că este fericitul proprietar al unui "talent", singura lui preocupare fiind de a se salva prin muncă şi credinţă.

Scrisul presupune observarea, educarea prin exerciţiu a capacităţii de a vedea, cu efect asupra personalităţii care îşi sporeşte veridicitatea. Pentru a-l învăţa să privească, Flaubert îl punea pe Maupassant, în copilărie, să stea câte două ore în faţa unui copac pentru a-l descrie.

Dar dacă redarea înfăţişării lucrurilor necesită o privire atentă, descrierea lumii nevăzute cere un efort mai mare în a o distinge. Pe lângă o asceză severă, sunt necesare dezvoltarea unor simţuri speciale, dobândirea nepătimirii, statornicia.

Cuvintele sunt vehicule ale vieţii sau ale morţii. Ele pot deveni o cursă, un mijloc de luptă, un mod de a pregăti altora moartea. Aceasta se întâmplă în cazul în care sufletele celor care rostesc sunt moarte din punct de vedere spiritual. Părintele Stăniloae vorbeşte despre toate acestea într-un subcapitol dedicat rostului cuvintelor dintr-un studiu cu privire la poezia Lidiei Stăniloae. "Cuvintele îşi împlinesc rostul": "Numai când oamenii îşi comunică reciproc viaţa, dragostea. Altfel, oricât de multe şi de iscusit închegate, sunt moarte, ca şi cei care

le-au rostit. Ele nu-i leagă pe oameni prin mortarul dragostei." Poemul Absenţă al Lidiei Stăniloae exprimă această idee: "Statui de vorbe spuse şi domuri de cuvinte/ din piatră muritoare nălţară în zadar/ şi prea târziu văzut-au: un meşter fără minte/ uitase să le-nchege, uitase de mortar.//Haotic rostuite, mormane de silabe/ nimic nu spun, deci nu sunt. Nu sunt, tăcând de-a/ pururi./ Le-a năpădit rugina şi ierburile slabe/ aruncă umbre peste ştersele contururi./ Pierdut-au înţelesul că n-au ştiut să spună/ ce neînţeles s-ascunde în râsete şi jale./ Cresc vorbele numai cu dragostea-mpreună/ şi-au mai rămas doar sunătoarele chimvale."

Rostul literaturii, ca şi rostul lumii, este de a-L face vizibil pe Creator. Părintele Stăniloae subliniază: "Cele trecătoare, cele ce pier, cele de suprafaţă, sunt în ele însele himere amăgitoare şi totuşi nu inutile. E un alt paradox al poeziei Lidiei Stăniloae. Prin ele ni se face transparent Cel de dincolo de ele, Cel ce le transcende."

Au apărut în ultima vreme cărţi ale căror conţinuturi nihiliste au o altă poziţie decât aceea exprimată mai sus. În "totul despre nimic" (Editura Limes, 2010), Constantin Abăluţă se declară "regele golului, dictatorul nimicului". Stropii de ploaie se roagă "pentru veşnicia nimicului", "nimicul e continuu", totul se petrece "în miezul nimicului". Poarta spre universalitate a scriitorului e nefiinţa. Zilele de naştere sunt "crestături ale morţii". Chiar şi aşa, obiectele sunt revelatorii, iar miracolul este simţit ca evident. Părintele Stăniloae explică paradoxul acesta: "Şi adeseori El nu ni se face transparent datorită efortului nostru, ci pe neaşteptate, chiar în cele de suprafaţă, atunci când nu-L mai aşteptăm, atraşi fiind doar în chip amăgitor de ele. El nu ni se face simţit nici măcar în tăcerea sau mirarea voită de noi ca mijloc de a-L întâlni. Când vrea să ni se arate, însuşi El creează tăceri şi mirări, altele decât cele ale efortului nostru. Ele sunt primite de înţelegerea noastră, crescând mereu, făcând ca omul să creadă totodată şi să se apropie de Dumnezeu."

Cuvintele sunt ferestre spre o altă lume. Lumina divină le pătrunde sensurile şi de aceea trebuie să avem mereu în vedere sacralitatea scrisului şi a cititului.