Cuvioasa schimonahie Elisabeta Lazăr, între sihaștrii mileniului al treilea

„La munți să ne ridicăm” sufletele, de unde vine ajutorul, unde aerul e curat, iar tăcerea devine rugăciune. Cine ar putea cuprinde în câteva cuvinte - oricât de atent alese - nevoința unui suflet care arde de dor după Dumnezeu?

Dacă ne‑a fost greu să stăm un ceas în cimitirul Mănăstirii Pasărea, de lângă București, în gerul unei zile de ianuarie, cum să ne închipuim asprimea vieții celor care s‑au nevoit altădată, fie în munții noștri, sub viscol și ger, fie în pustia Egiptului ori în Țara Sfântă, sub arșițe ce depășeau uneori 50°C? Și totuși, această aspră osteneală a fost binecuvântată de Dumnezeu, Căruia și‑au închinat viața, topind pornirile omenești ale țărânei prin jertfă și rugăciune neîncetată.

Într‑o zi de mijloc de ianuarie, lună bogată în sfinți cuvioși care s‑au nevoit în locuri diferite ale lumii, din încredințarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, am deshumat osemintele Cuvioasei schimonahii Elisabeta Lazăr. Ea a fost cunoscută în Mănăstirea Pasărea și în familia sa mai întâi ca Rodica - numele primit la Taina Sfântului Botez -, apoi ca Teodora, nume al călugăriei, care se tâlcuiește „darul lui Dumnezeu”. Credem că a fost cu adevărat un dar al lui Dumnezeu pentru cei care au cunoscut‑o, pentru familia ei și pentru mănăstirea unde și‑a început și săvârșit nevoința, cu râvnă multă și statornicie.

Rodica, devenită mai târziu Teodora, iar apoi Elisabeta ca schimonahie, s‑a născut în anul 1970, în luna iulie, în localitatea Benia, comuna Moldova‑Sulița. Sora ei îmi spunea că părinții, care aveau nouă copii, îi duceau adeseori la sfintele mănăstiri, mai ales la marile sărbători. Uneori mergeau pe jos, dintr‑o mănăstire în alta, într‑o vreme în care drumul era parte din pelerinaj, iar osteneala devenea binecuvântare.

În acei ani trăiau la Sihăstria Cuviosul Părinte Paisie Olaru (†1990) și Părintele Cleopa Ilie (†1998).

Părintele Cleopa le spunea adeseori monahilor și credincioșilor că, în tinerețea lui, în jurul anilor 1927‑1928, pădurile din jurul Sihăstriei erau pline de sihaștri și că cel puțin șaizeci de călugărițe se nevoiau în acele locuri. Dintre acestea, una se numea Zenovia, fiică de ministru, retrasă în munții din apropierea vechii vetre a Sihăstriei. Pădurile din jurul marilor mănăstiri cum erau Neamțul, Putna ori Voronețul, ocrotite de rugăciunea și nevoința nenumăraților monahi, deveniseră hotare ale cerului pe pământ.

Un călător străin, pe la anul 1700, lăsa mărturie despre Moldova că „pădurile forfoteau de mulțimea sihaștrilor, cu bărbi aspre și mătănii groase în mâini, semn al rugăciunilor lor neîncetate”. Dacă în vremea Părintelui Cleopa erau încă șaizeci de astfel de nevoitoare, iată că și în timpurile noastre au existat suflete care au dus mai departe o veche tradiție isihastă, fie în munții Neamțului, fie în ținutul Vâlcii, fie în apropierea mănăstirilor de pe Rarău sau în alte locuri tainice, multe rămase necunoscute celor mulți.

Așa putem înțelege de ce o tânără care a intrat în mănăstire la câteva luni după împlinirea vârstei de 15 ani a avut o aspirație atât de înaltă. Sufletul ei curat, dăruit Mântuitorului Hristos din fragedă tinerețe, tindea după cele de sus, asemenea cuvioșilor de demult, care s‑au asemănat îngerilor.

După o perioadă de ascultare și noviciat în Mănăstirea Pasărea, a fost chemată să slujească departe de țară, în Biserica Românească din Ierusalim, la Reprezentanța Patriarhiei Române pe lângă Locurile Sfinte, unde a rămas aproximativ un an, între 1996 și 1997. Avea atunci zece ani de nevoință monahală și în jur de 27 de ani de viață.

După această perioadă, a trecut printr‑o încercare cutremurătoare, care s‑a dovedit a fi și o descoperire: în urma unei crize puternice, a intrat în moarte clinică, sau, în alţi termeni, într‑o comă profundă. Maicile ce au stat atunci în preajma ei mărturisesc că timp de trei zile nu au putut comunica deloc cu ea, iar medicii nu puteau decât să constate la rândul lor această stare, așteptând deznodământul.

Însă, la scurt timp, maica a făcut mărturisiri care i‑au uimit pe toți, despre călătoria ei prin iad și Rai și despre ajutorul primit de la Sfântul Cuvios Ioan Iacob. De la marele nevoitor român, care și‑a petrecut ultimii opt ani de viață în pustiul Hozevei, primise o curea -păstrată de monahia Magdalena, ucenica sfântului, trecută la Domnul în jurul anului 2000, la Ierusalim, fiind viețuitoare în Mănăstirea Sfinților Arhangheli din Sfânta Cetate. Acea curea, purtată toată viața, mai ales în anii de retragere în munți, i‑a fost de mare folos și întărire schimonahiei Elisabeta.

Revenită în țară, a mai împlinit ascultări o vreme în Mănăstirea Pasărea, apoi a ales calea pustiei. Dorința ei de desăvârșire era trăirea unei vieți dăruite în întregime lui Dumnezeu. A căutat cuvinte de folos la mari duhovnici, cum învățase încă din copilărie, când, împreună cu familia, se îndrepta spre marii părinți ai ținutului Neamțului. Un cuvânt greu și tainic însă i‑a cerut lepădare totală de lume, iar ea l‑a împlinit, devenind schimonahie.

Schimonahii au o lucrare tainică, având ca dar principal și nevoință rugăciunea aproape neîncetată și tăcerea. Lor li se îngăduie să rostească doar șapte cuvinte pe zi. Monahii cu experiență mărturiseau că au cunoscut astfel de schimonahi care, ani la rând, nu au rostit aproape nimic, nici măcar cuvinte despre darurile primite de la Dumnezeu.

Unul dintre duhovnicii pe care i‑a căutat maica Elisabeta a fost părintele Arsenie Papacioc, de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol, care i‑a dat binecuvântare să se „înfrățească” cu pustiul. Nu întâmplător l‑a ales pe el, întrucât părintele Arsenie, asemenea altor mari monahi, trăise viața munților în anii grei ai prigoanei comuniste, între anii ’50 și ’60 ai veacului trecut, când autoritățile au închis mănăstiri, au prigonit misionari, episcopi, preoți și călugări.

Recent, unul dintre nepoții Sfântului Petroniu Tănase de la Prodromu mi‑a povestit cum, după izgonirea din mănăstire în 1959, părintele s‑a nevoit împreună cu ieromonahul Chiril Șaramet - devenit mai târziu schimonahul Calistrat - pe Valea Bistriței, într‑un cătun, la Hăleasa, într‑o căsuță transformată într‑un mic schit. Acolo se rugau zilnic, iar la marile sărbători mergeau prin sate sau la mănăstiri pentru Sfânta Liturghie.

Așa și‑a dus viața și maica Elisabeta, timp de șaptesprezece ani, în tăcere, rugăciune și deplină dăruire, lăsând în urma ei lumină. Nu ne‑au rămas cuvinte multe despre viața ei, ci o mărturie despre cât de adâncă poate fi setea unui suflet după Dumnezeu.

Ce va fi însemnat, oare, pentru ea această viață aspră din munți? Cum a biruit gerul necruțător cu dogoarea rugăciunii? Cu ce s‑a hrănit atunci, cu ierburi și rădăcini, cu lacrimi și mărturisiri asemenea Sfintei Teodora de la Sihla, sau uneori cu ajutorul discret, dar statornic, al câtorva părinți binevoitori din Schitul Pojorâta, care i‑au fost o vreme îndrumători duhovnicești? Sau poate cu sprijinul unor oameni simpli, care au înțeles că înaintea lor se afla o ființă ce căuta înălțimile Taborului și au ales să o ajute, fără zgomot ori laudă?

Toate acestea au durat până când o suferință grea a silit‑o să coboare din munți. Totuși, un om care a petrecut măcar câteva luni sau un singur an într‑o asemenea viață de rugăciune adâncă nu se mai poate desprinde de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Este o împlinire pe care o cunosc cei ce s‑au cuminecat de rugăciunea adevărată, cei care au primit descoperiri tainice, despre care vorbesc izvoare, mărturii ale unor călugărițe sau ale unor oameni care au cunoscut‑o nemijlocit, în mănăstire.

Ce înseamnă, așadar, pentru un monah începutul și sfârșitul vieții? Înseamnă, mai întâi, cunoașterea nevoinței, a drumului anevoios și luminos deopotrivă, care apropie sufletul de Dumnezeu. Și aici, în această mănăstire, au existat călugărițe care și‑au uimit contemporanii, surori din aceeași obște, credincioși veniți din București, membri ai propriilor familii. I‑au uimit prin rugăciune, prin statornicie, prin mulțimea virtuților și a faptelor bune.

Maicile ne spun că au fost și la Pasărea adevărate păstrătoare ale tradiției duhovnicești. Unele călugărițe citeau zilnic în întregime Psaltirea, erau maici care nu lipseau niciodată de la slujbe, primitoare de oaspeți, altele care au mers pe front pentru a îngriji răniții ori au iubit cântarea și, mai presus de toate, maici care au iubit rugăciunea. Toate acestea le‑a dorit și le‑a împlinit schimonahia Elisabeta Lazăr.

Știm că în Mănăstirea Pasărea există o frumoasă rânduială a cântării, desfășurată prin cursuri, ore de studiu: grupuri de maici care se adună săptămânal sau mai des pentru a pregăti cântările marilor sărbători și ale anumitor zile din an. Nimic nu se face pentru a impresiona, ci totul pentru a‑L lăuda pe Dumnezeu. Când cineva slujește sau cântă cu toată inima, aduce acest dar lui Dumnezeu Însuși.

Perioada de început a vieții monahale este școala acestor lucrări, a unei apropieri treptate de Dumnezeu. Iar sfârșitul vieții este, de cele mai multe ori, pecetluirea dorinței de a rămâne până la capăt în această stare. Probabil că, dacă nu ar fi apărut suferința din anii de pe urmă, maica Elisabeta ar fi rămas în munți, asemenea multor pustnici și pustnice care au fost găsiți, după multă vreme, adormiți în Domnul. Așa cum, într‑o chilie din Muntele Athos, a fost descoperit după câteva luni un călugăr pe care nu‑l căuta nimeni, adormit într‑un bordei sărăcăcios, ce nu se putea numi nici casă, nici chilie, ci doar un adăpost al rugăciunii.

Toate aceste fapte ne cheamă la meditație pe noi, cei ce trăim într‑o lume a confortului, chiar și în spațiile monahale ori în locuințele noastre. Adeseori uităm de lucrurile esențiale, de ceea ce este cu adevărat important.

Schimonahia Elisabeta strălucește asemenea sihaștrilor de demult. Ea ne îndeamnă să prețuim timpul și să închinăm cât mai mult din el Domnului. Îi cheamă pe monahi să nu iubească nimic mai mult decât pe Dumnezeu, după cum auzim și la tunderea în monahism: să nu iubească nici cinstea, nici slava, nici lucrurile trecătoare ale acestei lumi, oricât ar încerca să ne amăgească.

Pentru aceste daruri, schimonahia Elisabeta a fost așezată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în rândul sfinților cuvioși, la 1 iulie 2025, deși au trecut puțini ani de la mutarea ei la cele cerești. Pilda vieții sale strălucește mai puternic decât orice ar putea vorbi un om în viața sa. Piatra de căpătâi a existenței ei a fost slujirea Mântuitorului Iisus Hristos, în ceata cuvioaselor femei.

Ziua scoaterii din mormânt a osemintelor ei, care vor fi pregătite pentru a fi așezate în raclă, reprezintă un moment de negrăită bucurie duhovnicească.

Toate faptele ei - cunoscute de sora după trup și după duh, monahia Nectaria, de călugărițe din mănăstiri ale Sucevei, de la Dragomirna, Teodoreni, Pojorâta, Rarău și din alte locuri - se adaugă celor deja știute, pentru a ne îndemna și pe noi, cu mai multă putere, să lepădăm „toată grija cea lumească”, cum ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie. Ea, care a lepădat această grijă, ne cheamă să urmăm calea slujirii Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

O rugăm pe Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea să ne dăruiască duhul rugăciunii curate, al lacrimilor și al iubirii care vindecă lumea, al privirii către Tabor, de unde vine ajutorul care nu piere odată cu schimbarea atitudinii oamenilor.