Cuviosul Antonie cel Mare, apologet, nevoitor și îndrumător

Cântările Bisericii vorbesc despre înflorirea pustiului de odinioară ca și a unei grădini pline de crini, aceste flori întruchipând monahii care au urmat cuvintele Domnului, slujindu-L în trăire înaltă întreaga lor viață. O floare, printre cele dintâi ale pustiei, care a făcut ca ținuturile aride să înflorească prin râvna sa, a fost și Sfântul Antonie cel Mare.

Născut pe Valea Nilului, în sătucul Coma, într-o familie de viță nobilă, cu părinți bogați, a fost crescut în frică de Dumnezeu. În ținutul acela, credința creștină era îndrăgită și răspândită, iar trăirea, pe măsură. Când încă nu împlinise vârsta de 20 de ani, părinții săi au trecut la cele veșnice, sfântul a rămas moștenitorul familiei, iar când mergea la biserică a auzit cuvintele Evangheliei: Dacă voiești să fii desăvârșit, vinde-ți averea, împarte-o săracilor și vei avea comoară în cer. După aceea, vino și urmează-Mi (Matei 19, 21).

Convins că acele cuvinte au fost spuse pentru el, s-a întors și a împărțit ce avea săracilor, păstrând doar puțin, mai ales pentru sora lui, având tot timpul în cuget, așa după cum spune biograful său, cuvintele Evangheliei: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine (Matei 6, 34).

A ales viața singuratică. De altfel, în vremea aceea încă nu existau mănăstiri, nici regulile mari și mici ale Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, iar la marginea multor localități din Egipt se întâlneau oameni care își dedicau viața slujirii Domnului. Semenii lor îi respectau, pentru că mai întâi ei Îl respectau și Îl iubeau pe Domnul. Întru asemenea viețuire s-a așezat mai întâi, urmând exemplul unui bătrân virtuos, și Antonie. Era cu duhul liber de orice grijă, de amintirile din viața sa trecută, lucra cu mâinile și se ruga, iar ceea ce îi era de prisos împărțea altora.

Ni se spune că în tinerețea lui, de câte ori auzea despre virtuțile unui trăitor al Evangheliei, alerga la acela și lua aminte la viața lui, la preocuparea pentru rugăciune, sau pentru îndeletnicirea către cele sfinte, și a adunat pentru sine, dar și pentru alții aceste virtuți alese.

De aceea s-a și spus: Dacă vrei să te mântuiești, cu întrebarea să călătorești.

Invidios pe faptele bune și pe înflăcărarea acestui tânăr, diavolul i-a adus aminte de plăcerile lumii și de cele pe care le lăsase în urmă, de avuțiile sale, punându-i tot felul de gânduri străine în inimă și mai ales amintindu-i permanent faptul că îi va fi greu în anii ce vor urma să ducă cu el toate acestea, Antonie cerea necontenit ajutor de la Dumnezeu. Văzând că tânărul se ferea de capcanele cele ascunse, într-o noapte, diavolul a luat înfățișarea unei femei care îl chema la păcat, dar tânărul l-a respins aducându-și aminte de chinurile iadului. Ulterior, Sfântul Antonie avea să spună față de diavol: Domnul este mie ajutor și eu voi privi asupra vrăjmașilor mei.

Învățat de către cei care trecuseră prin aceste ispitiri și uneltiri ale demonilor, Antonie era atent și se nevoia cu mare grijă, gândindu-se să nu fie învins în alte bătălii. A ales să viețuiască într-unul dintre mormintele vechi, săpate de păgâni. Egiptul păstra multe vestigii de acest fel cu amintiri idolești și cu neputințele celor care nu-L întâlniseră pe Dumnezeu.

Se ruga mult și mânca puțin, iar diavolul, nesuferind viața curată a tânărului Antonie, l-a atacat într-o noapte cu o întreagă armată de demoni. Mai întâi prin cuvinte și prin amăgiri, prin șoptiri înveninate și chiar prin lovituri până la sânge.

Când a venit cel care îi aducea hrană și cele de trebuință, l-a găsit pe jumătate mort. După ce și-a venit în fire, Antonie l-a rugat pe prietenul său să îl ducă din nou în mormântul acela. Deși ostenit, își ducea în continuare lupta neîncetată cu demonii. Le-a spus potrivnicilor: Dacă ați fi avut vreo putere, ar fi fost de ajuns doar unul dintre voi să mă doboare, dar cum Domnul nu v-a dat această îngăduință, încercați să mă speriați cu numărul vostru mare. Dacă aveți vreo putere asupra mea, nu mai zăboviți, dar dacă nu aveți, nu are rost să vă zbuciumați. Semnul Sfintei Cruci și credința sunt pentru mine metereze de nebiruit…

Apoi Domnul i s-a arătat într-o lumină strălucitoare, asemenea marelui Pavel pe drumul Damascului, iar Antonie L-a întrebat: Unde erai, Doamne? De ce nu ai oprit mai devreme această luptă grea?
- Eram lângă tine, dar voiam să fiu martorul luptei tale, voi fi de acum pururea apărătorul tău, iar numele tău îl voi face cunoscut lumii.

Antonie avea atunci aproape 40 de ani și s-a hotărât să meargă singur în pustie. Ajuns pe malul răsăritean al Nilului, a aflat o fortăreață veche, părăsită, și s-a așezat acolo, vreme îndelungată neîngăduind nimănui să intre, petrecând astfel vreo 20 de ani. Veneau mulți, auzind de faima lui, dar rămâneau afară ascultând uneori vocile demonilor și lupta pe care sfântul o ducea cu puterile întunericului. Într-o zi, forțând ușa, după ce au auzit zgomot mult, l-au văzut pe Antonie plin de strălucire neobișnuită.

După această nevoință, a primit ucenici, numărul acestora crescând în fiecare zi. A întemeiat pentru ei două mănăstiri, una în anul 306 la est de Nil, la Pispir, iar cealaltă pe malul stâng al Nilului, nu departe de Arsinoe. Îi sfătuia pe monahi să nu se lase nicicând descurajați de încercări, să nu se lepede de înflăcărarea de la începuturi, adică de râvna din prima zi, ci dimpotrivă să o facă să crească mereu, de parcă ar lua-o iară și iară de la capăt, cugetând asupra cuvintelor Mor în fiecare zi! V-o spun, fraților, pe lauda pe care o am pentru voi în Iisus Hristos, Domnul nostru! (I Cor. 15, 31). Mai spunea ucenicilor: să ne străduim să nu avem altceva decât cele pe care le vom lua cu noi în mormânt, adică dragostea, blândețea, dreptatea. Împărăția cerurilor nu are nevoie decât de dorința noastră care se găsește în noi înșine.

Sub înrâurirea Sfântului Antonie, pustiul a devenit o cetate de călugări care au lăsat lumea pentru a deveni cetățeni ai cerului. Așa ne spune o apoftegmă a părinților pustiei și așa ne vorbește și Sfântul Atanasie, cel care a scris viața Marelui Antonie. Mănăstirile se asemănau locurilor în care oamenii, uniți într-o plăcută armonie, își petreceau viața cântând psalmi, cugetând la Sfintele Scripturi, rugându-se cu bucurie și împlinind cele bune.

A dorit să se retragă mai în adâncul pustiei, în ținutul muntos, aflat la trei zile de mers de apa Nilului. Locul se află undeva la vreo 30 km depărtare de Marea Roșie. Aflase un mic izvor și cultiva o grădină pentru cele trebuincioase. Acolo ducea luptele duhovnicești și era adeseori vizitat de ucenici, dar și de demoni. După mulți ani, de acum în vârstă fiind, a cercetat uneori mănăstirile pe care le rânduise pentru ucenicii lui. Făcea minuni pe cale, izvorând apă în deșert pentru ucenicii care erau încercați de sete. S-au bucurat mult monahii pentru că i-a ajutat; unii îi cereau să-i tămăduiască de boli trupești, alții de neputințe sufletești, alții așteptau mângâiere și învățătură duhovnicească. Le spunea ucenicilor, eu nu mă mai tem de Dumnezeu, căci Îl iubesc. Dragostea alungă frica. Îi învăța să fie desăvârșiți în iubire, de la aproapele sunt viața și moartea; de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim, iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim. De câte ori, oare, ne-am gândit să dobândim pe cineva știind că de fapt Hristos este înlăuntrul acestei prietenii…

Se ruga pentru mulți, iar când Domnul îngăduia vreo tămăduire prin el, aducea slavă Preasfintei Treimi, iar dacă întârzia binecuvântarea, îi îndemna pe cei care au cerut-o să stăruiască în nădejdea bunurilor ce vor să fie.

Cei mari și mici ai Egiptului îl socoteau adevărat învățător și părinte, iar mulți dintre oamenii importanți veneau până în pustia îndepărtată pentru a vorbi cu el sau măcar pentru a primi binecuvântarea sa. Însuși împăratul Constantin cel Mare, precum și fiii săi i-au scris ca unui părinte, exprimându-și dorința de a primi răspuns de la el.

A fost păstrător al dreptei credințe și avea mare cinstire față de slujitorii Bisericii. Cum arienii din Alexandria răspândiseră zvonul că vestitul pustnic împărtășea doctrina lor, Antonie a ieșit din pustie și a mers în capitală pentru a proclama înaintea poporului venit să îl vadă credința sa în dumnezeirea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, aderarea de neclintit la învățătura Sinodului de la Niceea, dar și sprijinul său pentru ucenicul Atanasie, în jurul anului 338.

Deși avea 105 ani, mergea uneori să cerceteze monahii dimprejurul lui, vestindu-le că Domnul avea să îl cheme în patria cerească. I-a îndemnat să se sârguiască în nevoință, în toate zilele, ca și cum ar muri în curând, să urmeze cuvintele Scripturii, pilda sfinților și predania părinților de Dumnezeu insuflați.

S-a retras în adâncul pustiei, unde i-au slujit doi ucenici, Macarie și Amatas, îndemnându-i să nu ducă trupul său în Egipt de teamă că avea să fie îmbălsămat potrivit obiceiurilor păgâne din vremea aceea, și de aceea i-a rugat să-l îngroape într-un loc tăinuit. A lăsat agoniseala lui smerită celor doi mari mărturisitori ai Ortodoxiei, Sfântul Atanasie și Sfântul Serapion, iar haina sa de păr, ucenicilor mai apropiați. A trecut la Domnul în ziua de 17 ianuarie 356. Biografia sa, scrisă de Sfântul Atanasie al Alexandriei, este de fapt o operă desăvârșită pentru cei care doresc să meargă pe urmele Domnului.

Trupul Sfântului Antonie, aflat în urma unei descoperiri din anul 561, a fost mutat la Alexandria, iar apoi, sub amenințarea invaziei arabe, dus la Constantinopol, ajungând, în veacul al XI-lea, în ținuturile Franței de astăzi. Sfântul Antonie este modelul călugărilor dintotdeauna, al creștinilor și al celor care luptă, dincolo de neputințele lor, cu puterile întunericului.