Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
Dansul molipsitor
După ani de zile, printr-o întâmplare iscată de o cunoştinţă pe care nu o puteam refuza şi căreia o mai veche datorie mă silea să-i accept preferinţele, am intrat într-un club de noapte bucureştean. Am trăit acolo o scenă care mi-a dat fiori şi pe care e păcat să n-o descriu din unghi filosofic. Pe tejgheaua barului semicircular, o pârtie de lemn lată cât un braţ de om, două dansatoare, angajate ale barului şi îmbrăcate sumar, dansau fără întrerupere. În ciuda unduirilor de şarpe a trupului lor, se vedea că rutina li se strecurase în oase, amănunt de care îţi dădeai seama privindu-le chipul pe care citeai plictisul unor fiinţe silite să facă, în aceeaşi seară, acelaşi lucru. Cu toată neînsufleţirea fizionomiei lor, aflată în contrast izbitor cu zbaterea felină a trupului, din când în când, în momentul în care începea o melodie nouă ce le plăcea, se scuturau brusc de rutină şi, însufleţindu-se, se aruncau în ritmul melodiei. Atunci simţeai cum se dăruiesc lor însăşi accentuându-şi mişcările voluptuoase, lăsându-se purtate de un ritm frenetic şi participând la transa colectivă din discotecă. Li se citea literalmente patima muzicii pe faţă, sau mai curând plăcerea de a-şi manifesta prin dans plăcerea pe care le-o provoca cadenţa melodiei, iar dăruirea lor era totală, despuiată de plictis, animatoarele ondulându-se graţios şi transformându-şi trupul, superb, în flăcări de carne. Le priveam şi le invidiam fără reţinere, văzând că măcar acum, în momentele când melodia le înrobeşte, îşi făceau meseria cu plăcere. Dar, detaliul cel mai important este că plăcerea lor era contagioasă, molipsindu-l şi pe privitor cu imboldul de a se legăna în neştire.
Mai târziu, amintindu-mi scena, am înţeles un lucru. Că, dacă nu ajungi să scrii cu aceeaşi plăcere cu care acele dansatoare se unduiau pe tejgheaua barului, scrisul e o mascaradă. Un scris a cărui justificare nu e plăcerea celui care scrie e o îndeletnicire deşartă. Scrii pentru spiritul din tine, aşa cum fetele acelea dansau pentru trupul lor. A le judeca moral e facil şi totodată inutil, de aceea importantă e nuanţa filosofică ce poate fi desprinsă din spectacolul lor, iar nu înfierarea lor etică. Pe de altă parte, e un supliciu să stai într-o discotecă fără să consumi alcool. Fără euforia strecurată de alcool în vine, nebunia sibaritică a gloatei nu te poate prinde, te uiţi la ei şi nu-i înţelegi, îi priveşti cum se zbânţuie şi ţi se par nebuni. Dar e destul să bei o bere ca să intri şi tu, ca o nouă verigă într-un lanţ de corpuri posedate, în beţia dionisiacă năucitoare. Şi atunci începi să-i înţelegi, uitând dintr-odată că puţin mai înainte îi priviseşi ca pe nişte nebuni. Te-ai îndrăcit şi ţi-au devenit brusc dragi. Şi atunci îl înţelegi şi pe Nietzsche: Muzica trebuie ascultată cu muşchii! Şi tot atunci înţelegi că scrisul, un alt fel de muzică, muzica interioară a unei naturi lirice, trebuie să fie practicat în acelaşi mod, cu toţi muşchii. Societatea actuală a devenit o uriaşă discotecă: răbufnire de ritmuri şi invazie de imagini care te copleşesc fără voia ta. Ca să mai poţi sta în ea, trebuie să-i primeşti excitantele sau sedativele. În schimb, a sta lucid în mijlocul semenilor e calvar asumat de bunăvoie, cale spinoasă de a te chinui contemplând degradarea generală. Ori întorci spatele lumii şi te însingurezi întru Domnul, ori rămâi în ea şi eşti înghiţit până la urmă. Alte căi nu-s.
.jpg)
