Ieri a fost cea mai importantă sărbătoare de peste an închinată Maicii Domnului, şi anume praznicul Adormirii ei. Ce daruri am putea să-i aducem Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la acest ceas de sărbătoare?
Aceeaşi întrebare şi-au pus-o şi călugării unei mănăstiri. Stareţul i-a chemat pe toţi părinţii şi fraţii din obşte să se prezinte fiecare cu un dar în biserică, înaintea icoanei Maicii Domnului cu Pruncul sfânt în braţe, pentru a vedea ce este mai bine primit de Împărăteasa cerurilor.
Maica Domnului trebuia să dea un semn celui care-i va oferi cel mai vrednic dar. Zis şi făcut. Primul care a venit înaintea icoanei a fost grădinarul mănăstirii. Avea braţele încărcate de flori parfumate şi încântătoare prin culorile lor minunate. Dar buchetele lăsate la picioarele iconostasului se pare că nu erau ceea ce Preasfânta dorea de la oameni.
A venit apoi un alt călugăr, cel mai învăţat din mănăstire. Avea în mâini o mulţime de cărţi de teologie închinate Maicii Domnului, traduceri şi studii la care ostenise ani buni. A pus cărţile lângă icoană, aşteptând semnul minunat. Cu toate acestea, Stăpâna rămânea tăcută.
A sosit un alt monah, cunoscut nu doar în obştea unde vieţuia prin vocea sa de înger. Acesta a cântat înaintea icoanei cel mai dificil axion, lucrare compusă de el însuşi. Dar toată osteneala protopsaltului nu a fost socotită ca fiind cel mai de preţ bun pe care-l puteau aduce monahii. Au trecut apoi pe rând cel mai postitor călugăr, cel mai vestit iconar, bucătarul mănăstirii şi economul. Nimic. Nici un semn. Călugării erau deja cuprinşi de întristare. Ce se întâmpla?
În faţa icoanei ajunse şi ultimul dintre fraţi. Cât trăise în lume, fusese jongleur la circ şi acum, pentru că meseria lui nu putea fi valorificată în mănăstire, îl trimiseseră să îngrijească de vaci. Monahul scoase repede din mânecile rasei 3 mingiuţe colorate şi făcu înaintea icoanei un spectaculos număr de jonglerii. Atunci, Hristos, Pruncul din icoană, începu să zâmbească. Iar Maica Sa tresări la bucuria Fiului ei şi dădu semn că acesta era darul cel bine primit.
Care este mesajul acestei întâmplări? Cu siguranţă, ea nu vrea să ne determine ca mâine să ne apucăm cu toţii de jonglerie. Ci ne arată că pentru Maica Domnului mulţumirea cea mai mare e atunci când Îl bucurăm pe Fiul ei.
Ea însăşi nu a trăit pentru sine, ci pentru El. Aşadar, să fim atenţi la vieţile noastre, bineştiind că fapta bună şi inima smerită, deschisă sunt darurile pe care Hristos le primeşte fără reţinere. (Augustin Păunoiu)