Dar spatele Domnului?

Când, în urmă cu câţiva ani, răsfoiam înfiorată proaspăt achiziţionatul album-eseu "Spatele omului" (George Banu), o întrebare mi-a încolţit în minte: dar spatele Domnului? Fără pretenţia vreunei hermeneutici, mi-am propus să-mi duc pe cont propriu gândul puţin mai departe.

De ce nu există o icoană măcar în care Dumnezeu să fie reprezentat cu spatele? Răspunsul e simplu, la prima vedere: fiindcă Dumnezeu nu ne "întoarce spatele" niciodată, aşa ceva nu e de conceput figurativ. Numai noi, plămădiţi din sânge şi nervi, ne uităm suflarea de viaţă şi de atâtea ori întoarcem spatele fie adevărului celuilalt, fie adevărului propriu... dacă nu suntem hărăziţi cu o brumă de posibilitate a sublimării, până la conflictul interior sau conflictul cu realitatea nu mai e decât un pas.

Limba conservă expresiei "a întoarce spatele" sensurile refuzului, depărtării, închiderii. Când e vorba de divinitate, apare conotaţia aşa-zisei uitări punitive. Or, rămânând în aceste cadre ale interpretării, a văzut vreodată cineva spatele lui Dumnezeu? Ce grozăvie! Nici în Iov nu citim aşa ceva. De altfel, am constatat că Biblia e săracă în sintagme având referentul în discuţie. Numai la Isaia 50,6 am găsit "Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pălmuiri". În religia întoarcerii celuilalt obraz, fenomen care a scandalizat gânditori de ieri şi de azi (să-l pomenim pe Nietzsche), e clar că trimiterea e la Hristos.

Aplicarea propriu-zisă a sintagmei de care fac aici vorbire e posibilă numai cu privire la umanitatea Persoanei lui Hristos, de aceea poate nu greşim dacă, sesizând absenţa unei atare reprezentări în arta sacră, ne gândim că în locul ei ni s-a dat fiecăruia mugurele conştiinţei. Dacă vrem să vedem spatele biciuit al Domnului, ne e suficient să privim în oglinda interioară dinamica distanţei pe care o lăsăm între noi şi Chipul după care suntem făcuţi. Asta indiferent la ce nivel alegem să trăim - cu precădere etic, estetic sau intelectual - fiindcă există o lume unde aceste distincţii nu mai sunt valabile. Aşa ne mai convingem o dată de valoarea vitală a Tainelor, dar şi de rolul salutar al Artei şi al înălţării edificiilor de idei. Numai că pentru noi, obişnuiţi din ce în ce mai mult cu propria stare de dezabuzare, Arta a devenit un refugiu din dezvrăjirea Lumii, iar lumea Ideilor, o lume paralelă cu cea cotidiană. Nu mai suntem în stare de angajament, de dedicare, totul e reductibil la o chestiune de stil.

De aceea omului contemporan, tot mai dual, îi e posibil ca în unele situaţii să afişeze o Mască mai mult sau mai puţin abil construită, iar în altele să trântească celuilalt o Umbră ce poate îmbrăca orice formă între terifiant şi ridicol. Azi zâmbim prietenos unei flori, să zicem, mâine-i întoarcem un spate opac care să o înştiinţeze că faţa, simţurile mai ales, se află în altă parte, altfel orientate.

Pentru puţinătatea noastră spirituală, nu ni s-a dat să vedem icoane cu spatele Domnului, fiindcă în mintea noastră spatele trebuie să fie diferit de faţă. Dar, cum Dumnezeu este iubire, iar iubirea e despre armonie, completitudine, transparenţă, înţelegem că dihotomia faţă-spate e un antropomorfism inoperabil cu referire la Divinitate. Apofatismul nu e, aşadar, o vorbă goală...