Dărnicie şi recunoştinţă

Unul dintre primele semne ale vindecării spirituale este, cu siguranţă, puterea de a fi recunoscător. Fie că ne referim la binefacerile divine, fie că rămânem în planul imediat al vieţii cotidiene, recunoştinţa pentru ceva ce am primit în dar este o probă de maturitate duhovnicească. A fi recunoscător înseamnă a accepta că cineva a oferit ceva de la sine, fără a fi neapărat dator să o facă. Implicit, înseamnă un imbold pentru a oferi mai departe, fără a pretinde ceva în schimb.

Sfântul Ioan Gură de Aur elogiază în fragmentul următor dărnicia divină, graţie căreia nu numai că am primit nenumărate bunătăţi, dar, înainte de toate, am fost creaţi pentru a ne putea bucura de ele. Printr-o artă a discursului demnă de un mare maestru, ierarhul constantinopolitan intră în dialog cu sfinţii, provocându-i la mărturisiri inedite, care converg spre un singură temă: dărnicia lui Dumnezeu.

Să-i imităm şi noi pe sfinţi şi să avem încredere în făgăduinţele lui Dumnezeu. Nici timpul să nu ne micşoreze râvna şi nici piedicile care s-ar întâmpla să ne iasă în cale să nu ne slăbească cugetul, ci, încrezându-ne în puterea lui Dumnezeu, să ne fie atât de puternică credinţa noastră, ca şi cum am şi vedea înaintea noastră împlinite făgăduinţele. Că şi nouă ne-a făcut Stăpânul mari şi minunate făgăduinţe, care depăşesc puterea noastră de judecată: fericirea din împărăţia cerurilor, participarea la bunătăţile cele nespuse, petrecerea împreună cu îngerii, scăparea de gheenă. Să nu ne îndoim de ele pentru că nu le vedem cu ochii trupului; ci, gândindu-ne că este nemincinos Cel Care ni le-a făgăduit şi că este mare puterea Lui, să le contemplăm cu ochii credinţei şi, pe temeiul celor date nouă până acum, să avem bune nădejdi şi pentru cele viitoare.

„Ne-a pregătit fericirea din împărăţia cerurilor înainte de întemeierea lumii“

Dumnezeu ne-a dat multe daruri aici, tocmai pentru ca, povăţuiţi de acestea, să privim cu încredere şi pe acelea. Cum, oare, n-are să ne dăruiască nouă şi pe toate celelalte, El, Care şi-a dat pe Fiul Său pentru dragostea care ne-o poartă? Aşa precum spune şi Pavel: „El, Care n-a cruţat pe Fiul Lui, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu El?“. Dacă a dat pe Fiul Lui pentru noi, cei păcătoşi, dacă ne-a hărăzit darul botezului, dacă ne-a dăruit iertarea păcatelor de mai înainte, dacă ne-a deschis calea pocăinţei, dacă a făcut şi altele, nenumărate, pentru mântuirea noastră, atunci negreşit ne va da şi bunătăţile gătite nouă în viitor. Cum nu ne va dărui aceste bunătăţi, când din pricina bunătăţii Lui a pregătit toate acestea, înainte de a ne aduce pe noi la existenţă?

Că ne-a pregătit aceste bunătăţi, înainte de a fi noi, ascultă, că o spune însuşi Hristos celor din dreapta: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă înainte de întemeierea lumii“. Ai văzut ce covârşitoare bunătate? Ai văzut câtă iubire de oameni are pentru neamul omenesc, că ne-a pregătit fericirea din împărăţia cerurilor înainte de întemeierea lumii? Aşadar, vă rog, să nu fim nerecunoscători, nici să nu ne arătăm nevrednici de nişte daruri atâta de mari, ci să iubim cum trebuie pe Stăpânul nostru şi să nu facem nici o faptă care să ne lipsească de dragostea Lui! Oare noi am pus început acestei dragoste? Nu! El ne-a arătat mai întâi multă şi nespusă dragoste! N-ar fi, oare, necugetat să nu iubim, atât cât putem iubi, pe Cel Care ne-a iubit atât? El, pentru dragostea ce ne-o poartă, a îndurat totul cu plăcere: a ieşit din înseşi sânurile cele părinteşti, ca să spun aşa, şi a primit să ia chip de rob, să treacă prin toate suferinţele omeneşti, să sufere ocări şi necinstiri de la iudei, să primească în cele din urmă crucea şi moartea cea plină de ocară, ca să ne slobozească, prin credinţa în El, pe noi, cei care ne târam pe jos şi eram îngreunaţi cu nenumărate poveri de păcate.

Viaţa de aici ne duce la dobândirea vieţii celei veşnice

Gândindu-se la toate acestea, fericitul Pavel, înfocatul îndrăgostit de Hristos, care ca un înaripat a străbătut toată lumea, care s-a străduit în trup să arate firea celor fără de trup, striga zicând: „Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi“ (II Cor. 5, 14). Iată recunoştinţa! Iată virtute covârşitoare! Iată dor clocotitor! ,,Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi“, adică ne mână, ne sileşte, ne grăbeşte. Apoi, voind să tâlcuiască spusele lui, zice: „Socotind noi aceasta, că dacă a murit unul pentru toţi, au murit deci toţi. Şi pentru toţi a murit, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei, ci pentru Cel Care a murit pentru ei şi a înviat“. Ai văzut că pe bună dreptate spunea că „Dragostea lui Hristos ne ţine pe noi“. „Dacă Hristos a murit pentru noi toţi“, spune Pavel, „apoi pentru asta a murit, ca noi, cei care trăim, să nu mai trăim pentru noi, ci pentru Acela Care a murit pentru noi şi a înviat.“

- Dar cum vom putea să nu mai trăim pentru noi?

- Ascultă pe acest fericit, că spune iarăşi: „Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte în mine Hristos“. Vezi că Pavel mergea pe pământ, era îmbrăcat cu trup, dar trăia ca şi cum ar fi locuit în cer şi ar fi trăit printre puterile cele netrupeşti. Din pricina asta, în altă parte spune iarăşi: „Iar cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele“. Atunci, deci, nu trăia pentru noi, ci pentru „Cel Care a murit pentru noi şi a înviat“, când suntem ca morţi pentru viaţa aceasta şi nu suntem îndrăgostiţi de nimic din cele ce vedem. De asta a fost răstignit Stăpânul nostru, ca să schimbăm viaţa aceasta cu cealaltă; dar, mai bine spus, ca să neguţătorim pe aceea cu aceasta. Da, dacă vrem să fim cu mintea trează, dacă vrem să luăm aminte, apoi viaţa aceasta, de aici, ne duce la dobândirea vieţii celei veşnice. Şi vom putea, dacă am voi să ne trezim puţin şi să deschidem ochii minţii, dacă am voi să ne hrănim tot timpul cu gândul la dobândirea vieţii aceleia; aşa, gândul acesta ne va ajuta să trecem cu nepăsare pe lângă cele pe care le vedem, să zburăm pe deasupra lor şi să tindem mintea noastră spre cele viitoare şi veşnice, aşa precum şi fericitul acesta ne învaţă, spunându-ne: „Iar ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine pentru mine“.

Ce suflet înflăcărat! Ce gândire întraripată! Ce minte, care arde de dorul lui Dumnezeu! „Ceea ce trăiesc acum, prin credinţă trăiesc!“ „Să nu socotiţi“, spune Pavel, „că fac ceva pentru cele din viaţa aceasta! Da, sunt îmbrăcat în trup, sunt legat de nevoile firii, dar trăiesc prin credinţa în Hristos; dispreţuind pe toate cele din lumea aceasta şi lăsând la o parte pe toate, cu nădejdea în Hristos, am mintea îndreptată spre El.“ Apoi, ca să afli cât de mare-i era dragostea de Hristos, Pavel spune: „Trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, Care m-a iubit pe mine şi S-a dat pe Sine pentru mine“. Uită-te cât e de covârşitoare recunoştinţa lui!

„Îi sunt dator cu atâta recunoştinţă, ca şi cum numai eu aş fi iubit de El“

- Ce spui, fericite Pavele? Puţin mai înainte spuneai: „Care n-a cruţat pe Fiul Lui, ci L-a dat pentru noi toţi“, iar acum spui: „Care m-a iubit pe mine“. Faci, din binefacerea care cuprinde toată lumea, o binefacere personală!

- „Da“, răspunse Pavel. „Chiar dacă jertfa a fost adusă de El pentru tot neamul omenesc, totuşi, din pricina dragostei ce-I port, socot că jertfa a făcut-o special pentru mine. Aşa obişnuiesc să facă şi profeţii şi să spună: «Dumnezeu, Dumnezeul meu», deşi este Dumnezeul lumii. Dragostea are însuşirea de a personaliza cele comune: Prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit.“

- Ce spui? Numai pe tine te-a iubit?

- „Nu!“, răspunse Pavel. „Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii; dar eu Îi sunt dator cu atâta recunoştinţă, ca şi cum numai eu aş fi iubit de El. Şi S-a dat pe Sine pentru mine.“

- Ce? Numai pentru tine S-a răstignit? N-a spus El: „Când Mă voi înălţa, voi trage pe toţi la Mine“? Apoi, n-ai spus tu însuţi: „S-a dat pe Sine pentru noi toţi“?

- „Da“, răspunse Pavel. „Nu mă contrazic când spun acestea, ci-mi mângâi dorul.“

Iată, iarăşi, şi o altă învăţătură pe care o scoatem din cuvintele lui Pavel! Mai înainte spusese că Tatăl „L-a dat pentru noi toţi“; aici spune: „S-a dat pe Sine“. În textul cel dintâi, Pavel a grăit aşa, ca să arate că este unire între Tatăl şi Fiul, că Fiul este de aceeaşi cinste ca Tatăl şi ca să ne ducă cu gândul la patima Sa - pentru că, şi în altă parte, tot Pavel spune: „Făcându-Se ascultător până la moarte“, dând mărturie iarăşi de patima Sa - în textul cel de-al doilea, a spus: „S-a dat pe Sine“, ca să arate că de bună voie a primit patima, nu de silă şi de nevoie, ci a suferit crucea, vrând şi dorind să săvârşească mântuirea întregului neam omenesc.

Ce dragoste vrednică vom putea, deci, arăta noi Celui Care ne-a iubit atâta de mult? Chiar dacă ne-am da sufletul pentru legile Lui şi pentru păzirea poruncilor date de El, nici aşa nu vom putea ajunge la măsura dragostei pe care ne-a arătat-o El nouă! El, Dumnezeu fiind, a primit să moară pentru oameni; El, Stăpân fiind, a primit să moară pentru robi; şi nu pentru nişte simpli robi, ci pentru nişte robi nerecunoscători, care-I purtau neîmpăcată vrăjmăşie; El, luând-o înainte, ne-a făcut atâtea binefaceri nouă, unor oameni nevrednici, unor oameni căzuţi în mii şi mii de păcate; iar noi, chiar dacă am face tot ce putem, nu facem mare lucru când ne străduim să-I răsplătim pentru binefaceri aşa de mari. Toate faptele noastre bune, dacă le facem, sunt o răsplată şi o datorie; iar tot ce face El pentru noi este har, binefacere, dar măreţ.

Gândindu-ne, deci, la toate acestea, să iubim pe Hristos aşa cum L-a iubit Pavel. Să nu punem nici un preţ pe cele de aici, ci necontenit să avem statornicit în sufletul nostru dorul de Hristos. Aşa, vom râde de toate cele din viaţa aceasta; vom locui pe pământ ca şi cum am locui în cer; nu vom mai rămâne uimiţi de bunătăţile din lumea aceasta şi nici nu ne vor doborî necazurile; vom trece cu nepăsare pe lângă toate cele de aici, grăbindu-ne către Stăpânul cel dorit de noi.

(Texte selectate din Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989).