Darul libertăţii

S-au împlinit 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi oamenii profită de ocazie pentru a rememora acele momente şi a încerca găsirea unui sens sau poate al adevărului complet cu privire la ceea ce s-a întâmplat de fapt. Acest efort nu este restrâns doar la români, din contra, în străinătate se încearcă, la fel, regândirea acelor evenimente care au condus la căderea comunismului în Europa de Est şi stabilirea unor evaluări cu privire la ce a mers şi ce nu în aceşti ani. E firesc să apară asemenea evaluări jubiliare, de vreme ce s-a sărbătorit cu fast căderea Zidului Berlinului în compania principalilor şefi de state şi guverne din Europa. Nu e locul aici însă facem o evaluare completă a tuturor lucrurilor care s-au schimbat de atunci, de aceea mă voi ocupa doar de un singur aspect care mărturisesc că m-a surprins foarte negativ.

Revoluţia română a şocat în Occident prin faptul că a fost cea mai sângeroasă, a fost transmisă în direct la televizor şi a putut oferi o imaginea unei naţiuni care se afla, atunci, în pragul colapsului economic şi moral. Dar, cel mai şocant aspect al realităţii româneşti pentru occidentali a fost situaţia copiilor din orfelinate. Şi poate îşi aduc mulţi aminte cum curgeau reportajele despre aceste orfelinate mizere pe televiziunile occidentale. Mulţi români s-au simţit ofensaţi de această campanie din media occidentală, deoarece li se părea că România are mai multe de arătat decât orfanii epocii de aur şi situaţia lor jalnică.

Timpul a trecut, România s-a schimbat, am intrat în UE şi NATO, am beneficiat de fonduri europene şi de ajutorul străinătăţii pentru a trece peste traumele tranziţiei şi, în bună măsură, am trecut, dar iată că occidentalii au dorit să vadă cum am reuşit să rezolvăm acest capitol al copiilor instituţionalizaţi şi au făcut o serie de reportaje incognito la o câteva case de copiii din zonele mai puţin accesibile celor din media locală. Şi ce au găsit a fost deopotrivă şocant pentru ei şi pentru mine. Deşi în unele locuri lucrurile se schimbaseră radical în bine, în alte locuri situaţia era dramatică, copii şi adulţi la un loc, 160 în 140 de paturi, un miros de nedescris care i-a întors stomacul pe dos reporterului de la BBC, o lipsă cronică de personal, de la personalul de supraveghere până la medici, psihologi, asistenţi sociali şi, în general, membrii acelei comunităţi profesionale a cărei slujbă este integrarea socială a acestor tineri după ce părăsesc orfelinatul. Pe scurt, unii copii erau acolo din decembrie â89 şi păreau că nu vor reuşi să scape vreodată de acolo. Occidentalii au fost şocaţi să vadă aproximativ aceleaşi lucruri pe care le văzuseră acum 20 de ani. Iar lor li s-a părut lucrul acesta cel mai important de prezentat în buletinele de ştiri.

Dincolo de retorica oficială sau de sentimentul de mândrie naţională care ne face să spunem că străinii văd la noi doar cele rele, cred că ar trebui să deschidem ochii, inimile şi portofelele noastre în faţa unei situaţii de neacceptat într-o ţară creştină în care aproape în fiecare casă este o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Adevărul este că, deşi multe s-au schimbat în bine şi Biserica Ortodoxă Română a fost mereu în avangarda acestei schimbări, ce nu s-a schimbat doare mai rău decât ar putea să bucure binele care s-a întâmplat până acum. În definitiv, sensul profund al evenimentelor din decembrie a fost ieşirea dintr-o situaţie fără speranţă pentru copiii noştri. Iar faptul că după douăzeci de ani copiii suferă în continuare nu poate decât să producă o adâncă dezamăgire cu privire la eforturile reale pe care le-am făcut pentru a da un sens libertăţii pe care am câştigat-o. Atât timp cât libertatea înseamnă egoism şi ignorarea suferinţei celor mai vulnerabili dintre semenii noştri, atunci ce ne deosebeşte pe noi, creştinii, de ceilalţi care văd în libertate doar permisiunea de a face orice şi a ignora pe oricine.

Dacă ni se pare că ne merge rău şi nu înţelegem de ce Dumnezeu pare supărat pe noi, ar trebui să ne punem problema dacă noi, la rândul nostru, am folosit darul libertăţii dat de Dumnezeu acum 20 de ani, dar care ne-a aprins din nou speranţa, pentru a dărui la rândul nostru speranţă celor care nu mai au pe nimeni. Dumnezeu vrea milă, nu jertfă, şi, dincolo de interminabilele discuţii cu privire la faptul că a fost sau nu revoluţie şi cine este sau nu de vină pentru cei morţi şi răniţi, ar trebui să ne concentrăm pe o problemă mai stringentă, de care ştim sigur cine este vinovat noi înşine, deşi o ignorăm şi e nevoie de alţii care să vină să ne-o arate.

Altfel nu vom cinsti nici memoria celor care au murit pentru un viitor mai bun şi nici nu vom întoarce darul ca să ni se facă viaţa rai. Naşterea Domnului să nască şi în sufletele noastre speranţa şi să ne dea puterea de a duce până la capăt drumul început acum 20 de ani, în aşa fel încât peste un an să nu mai auzim la ştiri despre copiii noştri decât lucruri bune şi frumoase.