Darul vieţii, faţă în faţă cu dreptul de a muri

Gestul dramatic al unui tânăr care, într-o scrisoare adresată preşedintelui, cere să-i fie acceptată eutanasierea este dureros şi cât se poate de trist. Suferea de atâtea boli, încât era greu să le enumeri într-o singură frază. Nu avea familie şi, probabil, constata în jur multă indiferenţă sau poate chiar dezgust. Se vedea mereu pe ultimele locuri pe listele de aşteptare pentru transplanturi sau medicamente scumpe şi viaţa i se părea un calvar. Într-un moment de vârf al suferinţelor, cere cu ultimele puteri să i se aprobe printr-un document oficial încheierea socotelilor cu viaţa. La numai câteva zile, aflăm din presă că tânărul cu pricina şi-a dat obştescul sfârşit.

Am putea păstra cuviincios tăcerea în memoria acestei persoane pe care nu am cunoscut-o şi care a sensibilizat mii de oameni. Totuşi, nu putem nega faptul că, exact în acest moment, există un număr imens de oameni aflaţi în situaţii asemănătoare şi care încearcă aceleaşi trăiri ca tânărul care tocmai a trecut la cele veşnice.

În acest context, ne întrebăm dacă nu cumva dorinţa acelui tânăr de a renunţa la viaţă a fost tocmai ultimul său strigăt după bucuria de a trăi?

Când un om de numai douăzeci şi nouă de ani iese în public şi cere acordul unei autorităţi pentru a-şi încheia socotelile cu viaţa, nu pare că, într-adevăr, chiar îşi doreşte acest lucru. Mai degrabă, gestul său aduce a disperare faţă de cei care, tacit şi poate fără să-şi dea seama, îl condamnă la un asemenea destin tragic.

Se spune, pe bună dreptate, că nu este nimic mai plăcut sub soare, decât să fii sub soare. Chiar şi suferinţa, durerea sau orice altă neplăcere confirmă într-un fel unic acelaşi adevăr. Oamenii preferă să trăiască şi manifestă repulsie faţă de moarte. Probabil din acest motiv uciderea este considerată crimă şi pedepsită ca atare. Probabil de aceea experienţa sinuciderii este atât de terifiantă pentru cei care supravieţuiesc şi, la polul opus, sacrificiul suprem al cuiva trezeşte admiraţie şi peste milenii.

În acelaşi timp, nu putem să negăm faptul că viaţa ne aduce uneori la limita suportabilului, cerând un preţ pe care abia putem să îl plătim. De la neputinţele copilăriei la cele ale bătrâneţii, de la dificultăţile adolescenţei la grijile de tot felul ale vârstei adulte. Şi cu cât mai mult nu sunt aceste greutăţi accentuate în timp de război sau calamităţi? Sau, când, privind în viitor, toate perspectivele apar conturate în nuanţe fade, lipsite de viaţă? Poate că mulţi oameni nu ajung acolo încât să-şi dorească moartea, dar câţi ar fi dispuşi să retrăiască anumite momente prin care au trecut la un moment dat? Şi totuşi, perspectiva oamenilor „normali“ este una care concordă cu motto-ul biblic: „Mai bine un câine viu, decât un leu mort“ (Ecles. 9, 4).

Aceasta ar putea fi una dintre concluziile unui scurt exerciţiu de meditaţie pe marginea „valorii“ vieţii umane. Dar oare cât de îndreptăţită este această sintagmă? De ce ar trebui evaluat un dar a cărui origine transcende orice putere umană de înţelegere, utilizând o grilă de evaluare împrumutată mai degrabă din limbajul economic, decât din cel euharistic? Din perspectivă creştină, viaţa este un dar care se situează dincolo de orice grad de comparaţie. Putem încerca să definim oarecum „valoarea vieţii“ raportându-ne la alternative imediate ce evidenţiază cât de preţioasă este aceasta, dar întotdeauna sub rezerva insuficienţei oricărei forme de comparaţie sau exprimare. Prin urmare, un creştin nu vede viaţa ca pe o simplă „valoare“ pe care o poate evalua comparând-o cu alte lucruri considerate de el preţioase. Pentru el, viaţa este supremul datum, actul întâi al existenţei, care îi depăşeşte modestele puteri de înţelegere şi care îi lasă la dispoziţie singura atitudine normală în faţa oricărui dar: aceea de a mulţumi şi de a se bucura cu responsabilitate.

Aşadar, viaţa nu este o marfă sau un obiect de schimb care poate fi primit, refuzat sau dat înapoi după o vreme. Ea este un bun fundamental, ceva preţios în şi pentru sine, prin voinţa Celui Care a creat-o. Bunătatea sau „valoarea“ sa nu este determinată de gradul de utilitate în raport cu alţi oameni sau lucruri, nici măcar de utilitatea sa implicită pentru însăşi persoana care o trăieşte. Fundamentul valorii sale nu constă în sintagma „pentru ca să“, ci mai degrabă în „de la“. Faptul că este rodul voinţei divine şi că ne-a fost oferită în dar, este suficient pentru a percepe ceva din incomensurabilitatea valorii vieţii.

Prin urmare, percepţia creştină asupra vieţii este, prin definiţie, una euharistică, mulţumitoare, recunoscătoare. Indiferent cât de multă tristeţe, neputinţă sau durere ar conţine, viaţa nu poate fi, din această perspectivă, un subiect de dezbatere axiologică. Ea este dată şi pentru ea mulţumim. Chiar dacă, nu de puţine ori, pentru însăşi puterea de a mulţumi, tot de Sus trebuie să cerem putere.