Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Darurile, manifeste ale iubirii

Darurile, manifeste ale iubirii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 06 Ian, 2015

Darurile poartă cu ele dragostea celui care dăruieşte, la fel cum lumea aceasta este semnul evident al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Darul este un vehicul al bucuriei şi, am putea spune, este chiar un exerciţiu ascetic, dacă ne uităm mai îndeaproape la Părinţii pustiei egiptene.

Atunci când dăruieşti înveţi ceva despre detaşarea faţă de bunurile materiale, una dintre lecţiile capitale ale deşertului. Iar în momentul în care rupi legăturile care îţi ţin sufletul prizonier avuţiei, dobândeşti libertatea. Avva Euprepios zicea: „Cine iubeşte lumea, iubeşte piedicile. Dacă s-ar întâmpla vreodată să pierdem ceva, să primim lucrul acesta cu bucurie şi recunoştinţă, pentru că ne-am despărţit de câteva griji“. Gândul acesta al bătrânului nu este decât afirmarea condensată, în manieră aforistică, a ceea ce trăia el. Într-o apoftegmă anterioară îl vedem cu totul despărţit de grija pentru bunu-rile sale: se lasă furat şi se îngrijorează doar pentru că hoţul şi-a uitat toiagul la el în chilie. Avva Euprepios se lasă furat cu bucuria cu care dăruieşte. Asemenea lui procedează şi avva Macarie cel Mare sau Macarie Egipteanul, pe care îl regăsim în două apoftegme din Pateric lăsându-se prădat fără ezitare. Dar în „Istoria monahilor din Egipt“ găsim o altă povestire emoţionantă despre acelaşi Macarie. Bătrânul a primit de la un frate un ciorchine proaspăt de strugure, de care îi era poftă. Din înfrânare şi dragoste faţă de aproapele l-a dat însă unui frate bolnav, care şi el şi-ar fi dorit să mănânce un strugure. Acesta l-a primit cu mare bucurie, dar apoi l-a dat mai departe şi tot aşa până când strugurele a ajuns din nou la avva Macarie, fără ca vreunul să fi gustat din el.

Strugurele nu a fost nimic altceva decât un semn al dragostei, care a circulat nestingherit dintr-un capăt în celălalt al comunităţii. Dorinţa fiecăruia de a se bucura de fruct a existat, dar a fost mai mică decât iubirea şi cinstirea pentru ceilalţi, cărora dorea să le producă o bucurie. Dragostea faţă de aproapele, atunci când îţi umple sufletul, taie legăturile ataşamentului faţă de materie şi face lucrător cuvântul Mântuitorului evocat în Faptele Apostolilor, unde ni se spune că „mai fericit este a da decât a lua“ (FA 20, 35). La fel cum este  valabilă şi reciproca acestei afirmaţii, anume că în sufletul plin de posesiuni materiale, loc pentru dragoste este tot mai puţin.

O povestire ca aceasta despre avva Macarie şi strugurii itineranţi îşi pierde înţelesul într-o civilizaţie a confortului şi a abundenţei, care nu cunoaşte bucuria lucrurilor obţinute cu mare dificultate. Istorii de felul celei de mai sus se spuneau zâmbind şi înainte de 1989, când o vază un bibelou ori un săpun treceau de la unul la altul într-un orăşel de provincie, până când ajungeau din nou la cel care a iniţiat circuitul, doar pentru a merge mai departe. Şi totuşi, există diferenţe semnificative între povestea avvei Macarie şi „atenţiile“ puse în mişcare pe vremuri. Părinţii din pustie dădeau mai departe discret, din dragoste pentru fraţii din comunitate şi din dorinţa de a se înfrâna, fără nici o obligaţie exterioară. La noi, în schimb, s-a dezvoltat o adevărată cultură a „atenţiei“ care îţi putea rezolva problemele. În acest caz, darul nu era un purtător al dragostei, ci un mesager al interesului. Atitudinea lăuntrică, a inimii, este cea care face diferenţa.

Cu adevărat dăruieşti doar atunci când oferi celorlalţi dragostea ta, materializată felurit, cu scopul unic de a da naştere bucuriei.