Dascăli neuitaţi. Recunoștința Bisericii și a discipolilor

Într-un an în care se vorbește despre preoții osârduitori, demnitarii care s-au implicat în viața satului și a Bisericii, se cuvine să ne aducem aminte și de învă­țătorii care au pus mult suflet întru formarea generațiilor de copii încredințate lor.

Suntem martorii unui curent de nerecunoștință față de dascăli, formatori de caractere la vârsta când tinerii au cu adevărat nevoie de chipul exemplar al învă­țătorilor, respectiv profesorilor. Nerecunoștința arată că ne aflăm pe un drum anevoios. Atunci când măcar unul dintre elevi este recunoscător și pomenește faptele învățătorilor, lucrarea acestora se dovedește a nu fi fost zadarnică.

În istoria învățământului ni se revelează chipuri de dascăli renumiți care au avut ucenici neuitători. Toți sunt vrednici de cinstire, cei care au avut daruri deosebite, dar și cei smeriți, din satele așezate sub sprânceana munților, departe de cetățile care oferă multe bucurii și confortul necesar oamenilor, care au rămas viața întreagă osârduitori pentru învățăceii lor.

Învățătorii sunt deschizători de drumuri. Este o tradiție care vine de departe din istoria universală, de la Atena, Ierusalim, Antiohia, Cambridge, Strasbourg, Cernăuți sau din alte locuri, dar și de la Școala românească, care a avut la fel de multă înrâurire ca școlile elogiate ale lumii.

La noi, la români, școala s-a deschis prima dată în pridvorul Bisericii, preotul i-a învățat pe oameni cititul, scrisul, cântarea chiar și din limbile greacă și latină. Mai târziu au apărut școlile cunoscute care au format mulți tineri români. Între învățătorii păstrați în ramă de icoană se numără și Beatrice Ilioaia, dascăl cum n-au fost mulți în învăță­mântul din zona Sucevei. Contemporanii și urmașii ei i-au recunoscut darurile primite de la Dumnezeu și deosebita ei jertfelnicie.

Doamna Beatrice se trăgea din neamul Grumăzeșilor, o familie a gospodarilor de elită din satul Rădășeni, atât de cunoscută, încât a ajuns să fie în preajma lui Vodă Cuza. Pe la anul 1860, Toader Grumăzescu mergea cu daruri de Sfintele Paști la domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Se pare că între cei doi s-a legat o strânsă prietenie, iar Toader Grumăzescu a ajuns și în Divan. Era un țăran neaoș, neîntrecut gospodar, credincios și priceput nu doar la muncile câmpului, ci și la cuvintele care zidesc și îl înalță pe om. A avut mai mulți copii, iar una dintre fiicele lui, Elena, măritată Ciocan, a fost prima femeie din Rădășeni care a învățat carte. Atunci, în urmă cu vreo 130-140 de ani, era un lucru rar pentru cineva să învețe carte, mai ales pentru o fiică de țăran.

Căsătorită cu Vasile Ciocan, învățător al școlii din sat, au avut șapte copii, dintre care unii au ajuns foarte cunoscuți în zonă, cum au fost: preoteasa Maria Anisescu, soția venerabilului preot Ilie Anisescu, care a activat în Fălticeni în întreaga perioadă comunistă, învățătoarea emerită Lucreția Gavriil, soția unui mare dascăl, fost director al școlii, foarte apreciat în vremea lui.

Din această celebră familie a lui Aglaia și Constantin Cardaș din Rădășeni s-a născut învă­țătoarea Beatrice, la 15 noiembrie 1920. După câțiva ani de la nașterea ei, familia s-a mutat în satul Oprișeni de lângă Târgul Fălticenilor. Acolo a urmat școala primară și apoi Școala Normală „Mihail Sturdza”, unde a primit în anul 1938 o diplomă jubiliară pentru participarea la concursurile cu ocazia împlinirii a 60 de ani ai Societății Tinerimii Române.

A fost repartizată învățătoare în Rădășeni, îndată după terminarea studiilor. Erau atunci învățători de frunte, iar satul avea mulți copii. În 1952, s-a transferat la Școala „Alexandru Ioan Cuza” din Fălticeni, unde a rămas până la pensionare, adică vreme de 25 de ani. Fericită coincidență. A activat la școala care-i purta numele voievodului prieten cu străbunicul ei. Era o învățătoare model. Colegele ei, nu toate binevoitoare, veneau uneori la lecții pentru a învăța din metodele sale. Era dedicată până la jertfă elevilor din clasa ei; nu îngăduia ca aceștia să scrie oricum, ținea foarte mult la caligrafie, la exercițiile simple și apoi mai complicate de matematică. Era ordonată și cerea aceasta și elevilor ei.

A avut o cruce foarte grea de dus. În primul rând, soțul ei, un cunoscut profesor din zonă, a fost mai mulți ani director și era mai tot timpul plecat, iar fiul lor, născut cu anumite probleme de sănătate, îi cerea foarte multă îngrijire. Au urmat, la scurt timp după nașterea singurului fiu, o perioadă de secetă și foametea din 1947, iar apoi instaurarea regimului comunist.

Soțul ei, Costache Ilioaia, se născuse la Târzia, în comuna Brusturi din județul Neamț. A urmat Școala Normală din Șen­driceni (Dorohoi), a fost mobilizat pe front și rănit în primele zile, în Basarabia, apoi lăsat la vatră. Mai târziu, a ajuns și el învățător la Rădășeni, în 1942, acolo unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soție. Logodna a avut loc în 1943, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena. S-a făcut frig și a nins. Copacii erau înfloriți, dar și încărcați de zăpadă. Tatăl doamnei se străduia să scuture zăpada pentru a nu distruge florile. Cununia a avut loc pe 15 august, seara.

O perioadă, amândoi au profesat la Rădășeni, iar în 1951 domnul Ilioaia a fost numit director la Școala Cuza, unde Beatrice era deja învățătoare. S-a organizat atunci centenarul Unirii, 1859-1959, cu serbare, scenetă, orchestră de viori, iar îndată după acest moment profesorul Ilioaia, între timp terminându-și studiile universitare, a fost numit director al Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni. Foarte mult s-a preocupat de gospodărirea și renovarea școlii, a pregătit centenarul liceului, în toamna anului 1970, a înființat Casa Corpului Didactic cu o bibliotecă numărând vreo 7.000 de volume. S-a realizat și un mini-muzeu didactic cu cărți și reviste vechi. Amândoi au fost oameni deosebit de devotați Școlii Românești.

Din aceeași familie provenea și învățătoarea Lucreția Gavriil, căsătorită cu învățătorul Vasile Gavriil, un om deosebit, cu dragoste nețărmurită pentru carte și satul românesc interbelic și postbelic. Împreună cu generalul Ioan Lovinescu au realizat multe proiecte (şcoală nouă, cămin cultural, locuri de agrement, drumuri etc.) pentru satul Rădășeni. După instaurarea regimului comunist, învățătorul și soția au fost nevoiți să părăsească sistemul educa­țional, însă amândoi dăinuie în amintirea celor pe care i-au învățat ca modele de dascăli, asemenea domnului Trandafir, care i-a învățat pe copii nu pentru că trebuia, ci pentru că îi iubea. În sufletul lor păstrau ceva din curățenia unui „apostol al satelor”. În anii grei de restriște au suferit în tăcere, cu demnitate și mare discreție, nedreptățile vieții. Erau bucuroși când copiii îi ascultau și aveau o conduită impecabilă. Căutau liniștea din mijlocul naturii și preferau compania florilor și a livezilor nesfârșite. După ce soțul a murit în condiții puțin cunoscute, în ultimii ani ai activității, doamna Lucreția a fost rechemată la școala din Rădășeni și încadrată ca secretară. A fost împotriva regimului comunist, iar aceasta a costat-o.

Era elegantă și foarte stilată, ca toți cei din familia ei. Vorbea frumos și avea un mod deosebit de a se îmbrăca. În anul 2002 a trecut la Domnul și a fost îngropată alături de soțul ei, cunoscutul învățător și înnoitor al satului, care a ajutat în tinerețe la refacerea bisericii monument istoric Sfinții Mercurie și Ecaterina, ctitoria voievodului Ștefan Tomșa.

 Din aceeași familie era și doamna Despina Constantinescu, învățătoare apreciată, soția unui cunoscut profesor de matematică, care au activat atât în Rădășeni, cât și în Fălticeni, iar sora lor, Maria, soția preotului Ilie Anisescu, a fost un model între preotesele zonei.

Despre învățătoarea Beatrice Ilioaia putem afirma că a avut măsura înaltă a bunătății, pe care o învățase din nemărginita bunătate a lui Dumnezeu. Mulți dintre elevii ei au înțeles mai târziu că învățătoarea le-a deschis drumul către cunoaștere, adevăr și iubire, spre înaltele virtuți și bucuria lecturii. Primele cuvinte din marii prozatori, poeți și înțelepți le datorez învățătoarei Beatrice Ilioaia. N-am îndrăznit vreodată să-i spun vreun cuvânt nepotrivit. Întâlnirea cu ea te obliga la atenție desăvârșită și respect pe măsură. La fel se întâmpla și din partea colegilor de catedră ori a celor care se aflau de acum la pensie, dar care pronunțau cu respect numele ei și al celor care s-au ostenit mult la catedră în anii tulburi ai regimului totalitar.

Doamna Beatrice Ilioaia a ieșit la pensie în anul 1977 și a fost sărbătorită cu afecțiune. Și-a purtat cu demnitate suferințele trupești (maladia Parkinson). Tatăl ei își încheiase zilele în noiembrie 1979. La puțin timp după aceea, doamna Ilioaia a fost internată la Iași și a fost adusă în stare gravă în Fălticeni. Preotul Ilie Anisescu, rudenia sa, a venit de multe ori la patul ei de suferință, iar la vremea când se cânta prohodul Maicii Domnului, în 14 august 1980, învățătoarea Beatrice Ilioaia s-a mutat către Domnul.

Mi-o amintesc cu nostalgie. Era modestă și distinsă, venind cu bucurie către școală. Avea multe încercări: o suferință care pusese stăpânire pe trupul ei firav, îngrijirea singurului băiat, Laurian, profesor de liceu în anii 70, dar care nu putea birui fără ajutorul părinților și mai ales al mamei. Până la trecerea sa în lumea veșniciei s-a îngrijit numai pentru alții, uitând de sine.

A fost prohodită de preoții Gheorghe Baltag, fost protopop de Fălticeni, Ilie Ilisei și Mihai Beraru. Ca rudenie apropiată a participat la înmormântare și preotul Ilie Anisescu. Erau de față foarte mulți elevi din generații diferite, colegi de-ai doamnei și oameni din cetate. Trupul ei fusese așezat în casa învățătorilor și profesorilor Cardaș, chiar la granița dintre Fălticeni și Rădășeni, înconjurată de livezi care purtau atunci roadele toamnei, pentru o persoană încărcată de autentice roade.

Învățătoarea Beatrice Ilioaia, dar și ceilalți profesori ai Școlii Fălticinene reprezintă dascălii dintotdeauna, care s-au jertfit pentru alții, cei care au deschis drumuri, care au uitat de sine pentru a-i ajuta pe ucenicii lor. Eu am făcut parte din ultima promoție a acestei învățătoare emerite, asemenea celor care s-au înveșnicit în paginile literaturii române.

În anul închinat dascălilor școlii, amintim și noi pe cei care au fost apostoli și luminători ai multor generații.