Datul cu părerea sau de la Damasc la Bucureşti

În ultima perioadă apar din ce în ce mai des voci care îşi dau cu părerea prin mass-media nu numai în privinţa Bisericii (creştine în general şi Ortodoxe în special) privite în dimensiunea ei instituţional-organizatorică, ci mai ales asupra resorturilor doctrinare ale acesteia, în definitiv punând semnul întrebării, ca o mare ştampilă, asupra creştinismului de la apariţie şi Întemeietor până la moştenitorii „naivi“ de azi. Mă întreb dacă nu asistăm la o molipsire cronică de la iubitorii fenomenului fotbalistic, fără a minimaliza în vreun fel pasiunea acelora, printre care circulă o vorbă că fiecare e antrenor, deşi puţini înţeleg fenomenul. Una este să ştii, să urmăreşti şi cu totul alta este să înţelegi, să desluşeşti. Cam aşa şi cu cei care, din locurile călduţe ale studiourilor de televiziune la adăpostul şi totodată în lumina reflectoarelor, îşi etalează bombastic ultimele scheme şi găselniţe (care apropo, au mai fost vehiculate de-a lungul istoriei omenirii încreştinate şi chiar ar fi interesant de urmărit, pentru îmbunătăţirea experienţei pseudoantrenorale, ce s-a ales de ele) referitoare la principiile fundamentale ale creştinismului, fără însă a avea curajul ieşirii în arenă, ci mulţumindu-se cu mediocritatea consumului de seminţe pe băncile de rezervă. A nu fi de acord cu cineva are o premisă de bun-simţ, anume cunoaşterea cel puţin generală a celuilalt. A jigni pe cineva arată că nu îl cunoşti deloc sau altfel spus nu vrei să îl cunoşti. Cunoaşterea celuilalt reprezintă într-o oarecare măsură o convertire a noastră, o schimbare a noastră sau mai bine spus o îngăduire a celuilalt, chiar dacă nu corespunde propriilor noastre aşteptări.

Cred că asta e o regulă minimală nu neapărat cu privire la creştinism şi Biserică, ci pentru întreaga societate umană, pe care toţi o credem şi o dorim evoluată. Mai ales din punct de vedere comportamental. Respectăm părerile celor care nu cred în Dumnezeu ca şi noi, sau celor în opinia cărora Biserica nu înseamnă nimic. Dreptul la opinie este liber în România. Numai că aşteptăm ca pe locul din care aceştia izgonesc Biserica să apară ceva, dacă nu la fel de extraordinar, atunci cel puţin rezonabil şi care să nu frizeze violent ridicolul. Mă tem că în locul arenei cu gazon englezesc se va forma un islaz populat de gâşte mereu puse pe sporovăit. Ce primim în schimb? Un amestec absolut grotesc de idei şi concepţii religioase din cele mai diverse, asezonat cu informaţii bizare, neverificabile, din care cu greutate se poate distinge ideea de dumnezeu. Metoda utilizată atât în aprecierea creştinismului, cât şi în expunerea acestei adevărate revoluţii în materie de credinţă religioasă este, cel puţin aşa intuiesc, cea legendară românească a lăutărismului, descris magistral de Noica în câteva articole. Nu citim nimic, dar credem că ştim totul, de urmărirea unei măsuri sau partituri (melodia creştinismului presupune virtuozitate, mai ales pentru cei care o analizează) nici măcar nu mai poate fi vorba, dar esenţial pentru plăcerea clipei este ca urechile ascultătorilor să fie gâdilate într-un mod plăcut. Se aude ceva inedit, dar nu neapărat veridic, din cine ştie ce talk show semidoct sau dintr-o revistă lecturată în metrou spre serviciu, se improvizează de ici de colo, se incubează scurt năstruşnica idee, care finalmente se naşte prematur la o oră de maximă audienţă. Nu credeţi că toţi merităm o soartă mai bună?

Un exemplu elocvent al dinamicii comportamentale dintre necredincios (sub toate aspectele) şi Hristos este cel al Sfântului Apostol Pavel. A avut, într-adevăr, bucuria darului de pe drumul Damascului şi a avut suficient curaj să continue. Unii însă, cadorisiţi de asemenea, s-au încăpăţânat să se cantoneze pe acest drum.

P.S. O scurtă recomandare celor care tăgăduiesc creştinismul: să privească cinci minute icoana Mântuitorului Hristos pe Cruce. Apoi să îşi reia argumentaţia.