Datul prin băţ

O prietenă moldoveancă, adică de la Chişinău, se întreabă şi ne întreabă ce este cu datul prin băţ? Ce înseamnă de fapt? Nu că nu s-ar înţelege despre ce este vorba; dar cine, de ce şi cum dă (sau se dă) prin băţ?

După dicţionare, pentru expresia în discuţie avem o singură atestare în scris; aceasta este de la Creangă, din povestea Capra cu trei iezi. Ea apare chiar la început, în portretul celor trei… fraţi, prefigurându-le într-un fel soarta: „Iedul cel mare şi cel mijlociu dau prin băţ de obraznici ce erau, iară cel mic era harnic şi cuminte“. În ton cu registrul întregii naraţiuni, cu personaje din lumea animalelor dincolo de care sunt înfăţişate comportamente ale oamenilor, datul prin băţ al iezilor caracterizează, de fapt, atitudini ale bipezilor şi numai pornind de la situaţii din viaţa acestora putem afla când şi cum cineva poate da prin băţ.

În contrast cu lipsa de prevedere a pietonilor de prin cartierele oraşelor noastre (cu toate că şi acestea sunt invadate de specia de câini alintaţi cu numele de maidanezi), în mediul rural, mai ales în vechime, băţul era însoţitorul nelipsit al celui care umbla cu treburi prin sat; absenţa băţului reprezenta chiar o excepţie, de unde zicătoarea „a găsit sat fără câini şi umblă fără băţ“. Dar, altfel, cel lipsit de apărare se află într-o situaţie deloc de invidiat; „a da la om fără băţ“ (de la Alecsandri), cu sensul de „a fi fără ruşine, îndrăzneţ peste măsură“, exprimă, figurat, atitudinea celui care se comportă precum câinele atunci când dă peste omul ce nu are la îndemână mijloace de apărare.

Astfel, ajungem la formula de bază a enunţului din titlu: a da ca câinele prin băţ, cu referire la atitudinea celui deosebit de agresiv, expresie explicată astfel în Dicţionarul Academiei: „ca acei câini care se reped la om, chiar când îi loveşti“.

Dincolo de (să zicem) relaţia cu un câine, utilizarea propriu-zisă a băţului şi în alte împrejurări a dus la apariţia unor expresii caracterizând o gamă destul de bogată de atitudini, înrudite însă între ele. Cea mai expresivă ni se pare a pipăi vorba cu băţul (înregistrată de Zanne, Proverbele românilor), descriind atitudinea celui care caută cearta cu orice preţ: la vorba bună răspunde de-a băţul - şi aceasta o expresie a adversităţii. Apoi, acelaşi lexem se regăseşte într-o expresie numind acţiunea de a-i crea cuiva dificultăţi, de a i te împotrivi, ca şi cum i-ai pune beţe în roţile de la car („a-i pune beţe în roate“).

Cuvântul în discuţie apare destul de frecvent şi în discursul public actual, în formulări variate; iată câteva exemple: în ceea ce priveşte problema fundaţiei Gojdu, un „internaut“ consideră că sunt politicieni care „nu numai că nu apără interesele românilor, dar stau de-a băţul împotriva lor“; se mai vorbeşte despre „hotărâri luate de-a băţul“, ba chiar despre o versiune de „avertisment cu băţul“.

În sfârşit, ansamblul în ceea ce priveşte simbolul… instrumentului în discuţie, respectiv al folosirii lui este ilustrat şi de atitudinea contestatară şi de tonul sfidător al mesajelor postate pe internet sub evocatorul titlu „Blogul lui Băţ“.

Ar fi loc şi de alte forme de protest şi de exprimare, întrucât nu trebuie să pierdem din vedere că, a observat filozoful popular anonim, nici „Dumnezeu nu bate cu băţul“!