De-a dreptul minunat: Birlic

Birlic este încarnarea desăvârşită a geniului comic. S-a născut să stârnească râsul. Un râs de o factură specială, pendulând între tragic şi comic. Râsu’-plânsu’, adeseori. Lăcrimezi şi mori de râs când îl priveşti pe faimosul şi nenorocitul Lefter Popescu, din „Două loturi“, interpretat magistral de Grigore Vasiliu Birlic. Nimic vulgar în gestica şi expresia actorului. Scânteiază de inteligenţă. Comicul lui era grav, serios şi tocmai prin asta producea râsul. Ca spectator râdeai, te bucurai, plângeai, sufereai odată cu el. Îţi era nespus de drag.

Grigore Vasiliu Birlic, băiatul unui mărunt negustor din Fălticeni, născut în urmă cu 110 ani, la 24 ianuarie 1905, zi stelară, parcă vestind predestinare, a venit pe lume în târgul celest să fie actor, deşi părinţii lui, oameni practici, îi croiseră un cu totul alt destin. L-au trimis la Cernăuţi, să urmeze Dreptul. Acolo a dat peste un loc fermecat, Teatrul Naţional. Dedulcindu-se ca privitor, a trecut repede din sală pe scenă, întâi ca figurant şi apoi ca stâlp al instituţiei teatrale. Distribuit în „Musca spaniolă, de Arnold şi Bach, Birlic a repurtat un succes fulminant. Ajunsese societar al Teatrului Naţional din Cernăuţi, dar a izbutit cu greu să fie admis la Conservator, deoarece era, cum însuşi actorul o spune, peltic şi scuipa când vorbea. Din fericire, defectele s-au transformat, prin măiestria interpretului, în atuuri. Grăunţe de diamante, cu sclipirea cărora subjuga orice public, oricât de exigent ar fi fost.

Venit la Bucureşti, a fost de îndată aureolat cu atributul de magician al comicului. Cel care l-a descoperit şi adus în Capitală, alături de Ion Iancovescu, a fost Sică Alexandrescu. Regizorul magic l-a aşezat mereu ca o piatră preţioasă în montura spectacolelor sale, multe antologice, aşa cum s-a impus cel cu „O Scrisoare pierdută“ de Ion Luca Caragiale. Lucian Pintilie l-a considerat cel mai mare comic al nostru. Poate dacă vremurile i-ar fi fost prielnice şi l-ar fi descoperit străinii,  i-ar fi conferit statutul de vedetă mondială. Cu ce au fost mai străluciţi Louis de Funes şi Bourvil, de exemplu? Deseori între rolurile interpretate de acest magnific artist şi fiinţa sa se petrecea o veritabilă substituire. Asta, pesemne, i-a determinat pe bucureşteni, în rândul cărora s-a statornicit în 1933, să-l apeleze la un moment dat cu numele de Birlic, după cel al personajului principal al piesei cu acelaşi titlu de Arnold şi Bach, în versiunea lui Tudor Muşatescu. Abia se jucaseră câteva spectacole şi lumea Bucureştilor îl striga, când îl zărea pe stradă, Birlic… din Fălticeni. Şi astfel a fost nevoit să înscrie apelativul în acte de stare civilă, alături de Grigore Vasiliu.

Faima acestui vrăjitor al scenei  nu s-a stins nici astăzi. Norocul face să avem mai multe pelicule cu ecranizări în care a fost primă stea, ceea ce ne îngăduie să ne împărtăşim şi acum, la aproape o jumătate de veac de la dispariţia sa fizică, din neasemuita lui artă teatrală. Flacăra magneziană a actorului a lăsat urme şi Birlic nu pare a trăi, ca atâţia confraţi ai săi, tragedia uitării.

La un secol şi doi luştri de la naşterea sa, geniul lui Grigore Vasiliu Birlic continuă să fascineze şi să genereze entuziasme. Ceea ce e de-a dreptul minunat.