Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei De-a viul. O perspectivă teologică

De-a viul. O perspectivă teologică

Un articol de: Monica Patriche - 31 Mai, 2010

Dacă, într-un articol recent, criticul Gheorghe Grigurcu distingea între frumosul laic şi frumosul religios, îl voi urma remarcând că putem vorbi, de asemenea, despre viaţa lumii secularizate şi viaţa religioasă. Este dihotomia cu care voi opera în exprimarea unei perspective spirituale de lectură a unei cărţi foarte bine primite în lumea literară şi care merită toată atenţia.

Este vorba despre volumul de versuri De-a viul de Teodor Dună, volum publicat de Editura Cartea Românească în 2010.

În încercarea de a descoperi semnificaţia titlului, mă întreb şi eu, cu Alexander Schmemann (în lucrarea sa Pentru viaţa lumii): "despre care viaţă vorbim, ce viaţă predicăm?" Este important răspunsul la această întrebare, întrucât, prezentând volumul De-a viul, Cosmin Ciotloş vorbea despre o ontologie proprie a autorului şi încerca să demonteze mecanismul interior de creaţie a poemelor. Teodor Dună nu afirmă, ca în teologia apofatică, prin negaţii, ci da-ul lui, raportarea lui la viaţă reprezintă o negaţie a vieţii.

Alexander Schmemann ne pune în vedere că nu putem confunda viaţa religioasă a omului care acceptă invitaţia "de a intra în sanctuarul lăuntric al sufletului său şi de a descoperi acolo o altă viaţă şi de a se bucura de "ospăţul spiritual", viaţa religioasă fiind "o lume în sine care există separat de lumea secularizată şi de viaţa ei."

Cartea lui Teodor Dună confirmă afirmaţia lui Schmemann, că "secularismul este, de fapt, o "explicare" a morţii în termenii vieţii".

Poemul care dă titlul volumului, de-a viul, descrie modul specific de a fi viu al poetului, o aventură înspăimântătoare, în care nu-şi explorează interioritatea specifică, în special cunoaşterea lăsând mereu în afară o lume care, lipsită de coerenţă şi ordine, devine agresivă, năvălind în interior: "viaţa a o mie de oameni a năvălit în mine./ Atât de viu, că o sută de vieţi au rămas înafara mea, înfăşurate". Conştiinţa se pierde în exterior: "şi atâtea straturi de viu mă înconjoară,/ că sunt viu acum la un kilometru de jur împrejur". Motivul vieţii ascunde o negaţie care poate părea absurdă: "lumea fierbe de viaţă cu nimeni în ea". În final "blocurile îşi scuipă temeliile". Este o idee inversă sacrificiului, a jertfei care fundamentează viaţa. Respiraţia asfaltului, a lemnului, a miezului nopţii piere undeva între contradicţii şi negaţii.

Poetul ne prezintă perspectiva unei exteriorităţi bolnave, exprimă nu o ruptură între cele două realităţi-cadru, nu o tensiune între "înăuntru" şi "în afară" ca la Nichita Stănescu, ci o comunicare stranie. Importanţa subiectivităţii în actul trăirii e prezentată direct: "Ştiu: totul respiră prin mine./ Îmi ţin respiraţia câteva secunde şi mii de muşte cad răpuse la pământ" (cămaşa de primăvară). Una dintre secvenţele acestui poem lămureşte percepţia unei lumi ieşite din sine, flămândă de sens: "şi tot ce era dedesubt acum e mult înafară şi hămesit".

Multe versuri cântă melodia morţii: "mieii cântă prelung, asurzitor, întocmai ca la tăiere" (camera). Deşi poemul citat începe cu evocarea unei primăveri care înverzeşte obiecte neînsufleţite ("patul meu a înverzit. I-au crescut câteva ramuri"), finalul ne poartă într-un plan în care viaţa nu e recuperată. Moartea nu e o cale de depăşire a limitelor, de tindere către absolutul fiinţei. Doi tineri morţi văd o lume frumoasă: "voia să vadă cai albaştri avea doar 14 eram doar morţi/ de foarte puţin/ e o lume frumoasă i-am spus singura" (singura lume), dar sentimentul de stranietate, de înfricoşare, de oboseală, de răceală demonstrează nu prioritatea ontologică a poetului, ci preferinţa conştiinţei sale de a se surprinde pe sine trăind contrarii care nu se anulează unul pe altul. Experienţa pre-discursivă este încărcată de o neagră lumină care se exprimă ambivalent. Soarele de aur emană granit, noaptea nu luminează deloc, poetul vorbeşte despre mort din carnea de lemn. Chiar simbolul vieţii, apa, se transformă la Teodor Dună în ceva contrar: "şi am văzut că nu apă curgea,/ ci o carne mică, bolnăvicioasă/ susura sub noi". (înverzirea)

Actul binecuvântării, care pentru Alexander Schmemann înseamnă "a accepta cu tărie şi a te mişca spre ceea ce este iubit şi acceptat" se face "cu gura plină de nisip".

Şi totuşi o frumuseţe clară, luminoasă, care bucură sufletul, este trăită pe viu. Caii albaştri sau dormi mizează pe această vorbire ce izvorăşte dintr-o stare benefică. Rezonăm cu poetul pentru că "există un loc departe de aici în ceruri/ acolo sunt altfel de trandafiri". Şi am dori să continue miracolul acesta, al rostirii calofile, căci "cu cât va vorbi mai mult despre trandafiri, cu atât ei vor/ umple casa mai mult".