De acum, cerul se deschide

Duminica întâi din Postul Paştelui este un moment extrem de important pentru curgerea vieţii noastre duhovniceşti pe durata unui an bisericesc. Desigur, poate exista critica după care o bornă temporală de douăzeci şi patru de ore, fie ea şi o zi însemnată precum aceasta, nu poate influenţa, în sine, evoluţia sau involuţia trăirii spirituale. Măcar, însă, că ne înfăţişează o seamă de învăţături fundamentale pentru credinţa noastră, şi tot ar trebui să avem o mare preţuire pentru acest popas.

Evanghelia citită în cadrul Sfintei Liturghii (Ioan I, 43-51) se împleteşte măiastru cu semnificaţia şi implicaţiile acestei zile. Chemarea la apostolat a lui Filip şi Natanael este enunţarea unei vocaţii înscrise cu litere adânci în inima noastră: "Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (v. 51). Nu este doar vestirea treptelor îmbogăţitoare ale Păresimilor, ci, ontologic, vocaţia noastră de a descoperi mai mult decât văd ochii noştri trupeşti, mai mult decât auzim, gustăm, mirosim sau pipăim. Hristos ne invită la descoperirea Împărăţiei adevărate, acolo unde nedreptăţile de tot felul sunt date uitării, unde frustrările, căderile şi neplăcerile nici măcar nu se nasc, iar cei ce le-au încercat le preschimbă în zâmbet şi pace.

Este Duminica biruinţei Ortodoxiei asupra iconoclaştilor, în amintirea deciziei Sinodului VII ecumenic, consfinţită în anul 843, prin care Sfintele icoane au primit confirmarea cinstirii de către dreptcredincioşi. O confirmare ce ne seamănă cu aceea pe care Natanael a primit-o în clipa în care Hristos l-a vădit, în care i-a descoperit taina numelui şi a vieţii lui. Apostolul a recunoscut în Cel din faţa sa pe Fiul lui Dumnezeu (v. 49), aşa cum în urmă cu aproape douăsprezece secole Biserica a adeverit valoarea mântuitoare a Sfintelor icoane şi a Sfintelor moaşte.

Este Duminica în care semnăturile ierarhilor Sfântului Sinod încheie mesajul pastoral către clerul şi credincioşii din toate parohiile româneşti, transmiţând duhul ortodoxiei fundamentat pe dogmele sfinte şi fapta cea bună. O scrisoare ce ne trimite la unitatea credinţei ucenicilor Domnului, apoi a ierarhilor şi slujitorilor unşi de el rugători pentru popor. O epistolă ce evocă an de an, în această zi, sentimentul definitoriu al Tradiţiei ortodoxe, al Sfintei Scripturi, al cultului, al credinţei: unitatea. Filip îl cheamă pe Natanael la descoperirea lui Mesia şi, implicit, la unire cu el. Vino şi tu, parcă îi spune, să fim împreună.

Este Duminica în care fiecare dintre noi, din puţinul sau din belşugul nostru, jertfeşte ceva pentru fraţii aflaţi în "necaz şi strâmtorare", pentru comunităţile lipsite de lucruri ce nouă ne apar fireşti, pentru bisericile triste şi cu temelii tremurânde, pentru clericii care urcă Golgota mântuirii personale şi comunionale cu demnitate, cu privirea în Sus. Acei urmaşi ai Nazarineanului, Născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire, urmaşii desconsiderării, dispreţului sau uitării celor din jur.

Vorbeam de împletire armonioasă între textul evanghelic şi actualitatea în care ne mişcăm şi respirăm. Icoana Mântuitorului, comuniunea iubirii şi păşirea apăsată pe treptele Postului Mare, în chipul Golgotei, pe calea Învierii. "Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului" (v. 51).