De Ajun

De ajunul Crăciunului şi Bobotezei, preoţii merg din casă în casă ca să vestească Naşterea Domnului şi Botezul Său de la apa Iordanului. Ritualul e străvechi, poate chiar de la începuturile creştinismului, şi continuă şi azi tot aşa cum se rânduiesc anotimpurile, zilele, ceasurile, clipele. Câte ceva, totuşi, s-a schimbat, sau cel puţin asta este percepţia mea când îmi aduc aminte de zilele acelea din copilăria fălticeneană.

Aşteptam cu sufletul la gură sosirea Ajunului. Mai arzător decât sărbătorile propriu-zise. Pe atunci, preotul şi dascălul nu obişnuiau să meargă singuri, cum se întâmplă azi, când îi vezi însoţiţi cel mult de pălimarul care de Ajunul Bobotezei duce căldăruşa cu agheasmă şi buchetul de busuioc uscat şi puternic mirositor. Pe timpuri, în copilăria mea, părintele era înconjurat, potrivit obiceiului, de o ceată de copii, un fel de Crai de la Răsărit, vestind nu numai ceea ce urma să se întâmple, sosirea Ajunului, ci şi marele praznic ce va să vină.

Tatăl meu, paroh al Bisericii „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” de la Fălticenii Vechi, născut şi crescut în Pâraie, comuna Mălini, sat care respecta cu sfinţenie tradiţia, aduna, cred, lângă dânsul, de Ajun, cea mai numeroasă ceată de copii vestitori din Fălticeni. Întotdeauna mă număram printre ei. Purtam o trăistuţă sau o tăşcuţă la şold, cum era obiceiul. Dis-de-dimineaţa, până seara târziu, înghesuiam aici colaci şi nuci, mere şi pere. Unii enoriaşi ne miluiau chiar cu niscaiva creiţari. Mai rar, pentru că lumea era săracă. Roade ale pământului se mai găseau la casa omului. Mai fiecare avea livadă şi o bucată de pământ arabil, neatinse pe atunci de vântul pustiitor al colectivizării.

Porneam în zorii zilei. Întâi mai puţini, apoi din ce în ce mai mulţi, ca, după ce cobora noaptea, să rămânem doar cei de la început. Nici unul nu obosea să ţipe din rărunchi: „Kiiraleisaa...! Kiiraaleisaa!” Târgul vuia de aceste vestiri şi căpăta tot mai mult o atmosferă solemnă, ritualică. Era ceva care ieşea din banalitatea cotidianului, cenuşiu cel mai adesea. În închipuirea mea, însuşi oraşul îmbrăca odăjdii preoţeşti. „Kiiraaleisaaa! Kiiraaleisaaaa!”

Ţineţi-vă bine, că se va adeveri vechea zicere şi curând veţi auzi cuvântul Domnului. Strigam cât ne ţineau puterile şi acestea păreau nemăsurate, deşi nu toţi aveam zilnic mâncare pe săturate la masă. Nici acum, când pomul belşugului se scutura peste noi, nu cădeam pradă lăcomiei. Oricum, nu se petrecea ca în acele zile, nu puţine, lăsate de la Dumnezeu, când eram trimişi să cumpărăm pâinea nea­gră, vândută pe cartelă. Pe drum, până acasă, o înfulecam pe jumătate.

Înfiorarea ce cuprinsese casele de pe străzile Sucevei, Rădăşeni, şi Maior Ioan, ori de pe străduţele haşurate pe coasta dealului, unde se întindea mica parohie a tatei, cu numele de Fălticenii Vechi, se vede că ne marca şi pe noi şi ne îndemna să ne controlăm mai atent gesturile, atitudinile. Copilăria nu fusese izgonită, dar eram pătrunşi până la contopire de sacralitatea momentului, respirând în fiecare casă şi mai în fiecare om. „Kiiraaleisaaa! Kiiraaleisa!” Chiotele noastre bucuroase se de­şirau în întinderea Fălticenilor ca o cădelniţare de zurgălăi viscolind cântări pe drumuri troienite de zăpezi. „Kiiraaleisaaa! Kiiraaleisaaaa!”

O scânteiere luminoasă învăluia acele zile de Ajun şi o stare de jubilaţie netrăită ne stăpânea. A trecut de atunci o veşnicie. Tatăl meu se odihneşte de o bună bucată de vreme în pământul cimitirului de la Oprişeni. La Fălticeni, ca peste tot în România de Ajun, preotul şi dascălul umblă din casă în casă ca odinioară, însă aproape nu-i distingi dintre mireni. Versetele sunt aceleaşi. Poate aidoma şi căldăruşa pălimarului. Lipsesc, sau mi se pare mie, înfiorarea şi emoţia de altădată ale credincioşilor, care aşteptau cu odăile curate ca un pahar să le intre părintele pe uşă. Noi, copiii, anunţam cu veselie apropierea, sporind, de­sigur, înfrigurarea. „Kiiraaleisaaa! Kiiraaleisaaaa!”