De ce ar fi creştinismul „religia ieşirii din religie“(I)

În mod surprinzător pentru multă lume, la apariţia şi mai ales după răspândirea sa, creştinismul a provocat o ruptură în istoria culturală a omenirii şi mai cu seamă în istoria religiilor, întrucât vreme de zeci de mii de ani religiile de până atunci au fost cele care au oferit marea şansă comunităţilor primitive să nu dispară prin autodistrugere. În fapt, prin răspândirea sa în toată lumea, religia creştină ne privează mai mult sau mai puţin de acel mecanism-suport al ordinii sociale şi religioase de până atunci, introducându-ne într-o nouă fază a istoriei umane. E vorba de o fază pe care pe bună dreptate o putem numi "modernă". În acest sens, filosoful italian Gianni Vattimo subliniază că toate cuceririle modernităţii, pe absolut toate planurile, pornesc tocmai din acest punct, respectiv de la această conştientizare realizată în interiorul creştinismului (vezi René Girard şi Gianni Vattimo, Adevăr sau credinţă slabă? Convorbiri despre creştinism şi relativism, ed. îngrijită de Pierpaolo Antonello, trad. rom., Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 29).

Pe de altă parte, afirmă acelaşi filosof, esenţa istorico-progresivă a creştinismului şi modernităţii este dificil de înţeles. Aceasta pentru că, în mod paradoxal, mulţi dintre cei crescuţi şi formaţi într-un mediu tradiţionalist creştin au trăit realmente cu sentimentul că ar exista o opoziţie clară între faptul de a fi creştin şi acela de a fi modern. De altfel, Revoluţia Franceză, iluminismul, democraţia, liberalismul sau Sylllabusul (e vorba de un document emis de papa Pius al IX-lea la 21 noiembrie 1873, un index în care sunt condamnate lucrări şi idei moderne) au fost concepute cu toate laolaltă în opoziţie cu credinţa religioasă şi îndeosebi cu religia creştină, aceasta din urmă fiind socotită conservatoare şi obscurantistă. Se credea că modernitatea şi creştinismul nu au şi nici nu trebuie să aibă ceva în comun. Şi tot la fel, în filosofie, de pildă, ca să fii creştin, trebuia să te întorci şi să apelezi din plin la filosofi şi filosofii din trecut: Aristotel, Sfântul Justin Martirul şi Filosoful, Fericitul Augustin, Toma dâAquino etc. (Ibidem, p. 30).

Modernitatea şi creştinismul, convergente sau în opoziţie?

Există analişti şi cercetători ai acestui fenomen, care în acelaşi context, însă, merg pe ideea că, în definitiv, creştinismul ar fi religia care ar deschide calea unei existenţe care să nu fie strict religioasă, în sensul legăturilor, al constrângerii, al autorităţii, ca să ne referim doar la câteva aspecte. Un exemplu în acest sens îl reprezintă Gioacchino da Fiore, care a făcut referire la o a treia vârstă a istoriei mântuirii, în care se impune preponderent sensul "spiritual" al Scripturii şi în care virtutea iubirii ia locul disciplinei.

Privite din această perspectivă lucrurile, teza elaborată parţial de către Max Weber şi argumentată recent de Marcel Gauchet, conform căreia secularizarea, respectiv laicismul, ar fi, în fapt şi în esenţă, opera creştinismului a stârnit şi va stârni multe discuţii. Marcel Gauchet susţine, de pildă, nici mai mult, nici mai puţin, că "creştinismul ar fi ş...ţ religia ieşirii din religie" (M. Gauchet, Il disincanto del mondo. Una storia politica della religione, trad. italiană, Einaudi, Torino, 1992, p. VIII; apud Ibidem, p. 6), iar democraţia, piaţa liberă, drepturile civile, libertăţile individuale au fost nu inventate la modul absolut, dar cel puţin "facilitate" de cultura creştină. De altfel, lucrul acesta este recunoscut chiar de un filosof sceptic şi alergic la tot ceea ce este religios, precum Richard Rorty (cf. Richard Rorty şi Gianni Vattimo, Il futuro della religione. Solidarietà, carità, ironia, ediţie îngrijită de S. Zabala, Garzanti, Milano, pp. 78-79; apud Ibidem, Ibidem).