De ce e nevoie de biserici?

Pare o întrebare retorică, poate chiar nepotrivită, dar nu este. Pentru că există oameni, nu puțini, care se declară credincioși, dar nu calcă în biserică. Decât, de regulă, la nunți, botezuri și înmormântări - iar atunci o fac mai degrabă pentru că „așa face toată lumea” decât din convingerea că spațiul sacru, slujirea și comunitatea celor prezenți joacă roluri esențiale în viața lor.

Mai mult, dacă o parte dintre cei despre care vorbim se comportă astfel fără să simtă nevoia să dea vreo explicație, unii țin să afirme că ei cred în Dumnezeu, dar nu în insti­tuția Bisericii, implicit nici în nevoia de a intra în lăcașurile de cult, iar alții - fără acest accent polemic - susțin că li se pare suficient să se roage acasă, căci credința și religia sunt chestiuni strict personale, ei socotind că se află în relație directă cu Dumnezeu și nu au nevoie de nici o mijlocire.

Dincolo de faptul că au o perspectivă necanonică, e bine că acești oameni cred în Dumnezeu! Decât deloc, e bine și așa. Intrând în biserică fie și doar la evenimentele majore ale vieții, ceva-ceva tot se „prinde” de ei. Iar Dumnezeu e milostiv și Se bu­cură văzându-i acolo. Și sunt bune șanse ca, după o vreme, ei să intre acolo ceva mai des.

Fără nici o intenție deci de a-i judeca ori dojeni, căci nu e rolul nostru s-o facem, să încercăm, din contră, să răspundem cu seriozitate la întrebarea din titlu.

În primul rând, biserica este un loc de învățătură spirituală. Fiecare dintre noi poate citi Sfânta Scriptură și oricare altă carte cu conținut de credință, dar asta nu înseamnă neapărat că înțelegem tot ce citim. Preoții nu sunt doar cei care ne pun într-o mai strânsă legătură cu Dumnezeu, ci și cei care ne deslușesc înțelesurile textelor sacre.

În al doilea rând, biserica este un spațiu ritualic. Oamenii au simțit întotdeauna nevoia de ritual - nu numai religios, de altfel. Nu are cum să nu-ți provoace un zâmbet (binevoitor, firește, căci suntem creștini) faptul că o parte dintre cei care critică ori se amuză de cântările bise­ricești creștin-ortodoxe sunt în schimb fascinați de incantațiile orientale în care oamenii trebuie să adopte o anumită poziție fizică și să emită o cât mai lungă vocală...

În al treilea rând, biserica este un loc de comuniune sufletească. Oa­menii sunt ființe sociale, au nevoie unii de alții fie și doar ca pre­zență fizică și cu atât mai mult dacă prezența e și spirituală, dacă simțim la fel, gândim la fel și ne rugăm la fel. Iar împreună-rugăciunea este sinergică: e mult mai puternică rugăciunea a o sută de oameni aflați laolaltă decât suma a o sută de rugăciuni rostite de fiecare acasă, în izolare.

Dar e mai mult decât atât: eno­riașii dintr-o biserică nu doar se roagă împreună, ci și fac lucruri împreună. Tot ce e de făcut într-o parohie, și nu numai: de pildă, strâng bani pentru oamenii săraci sau pentru refugiații dintr-o țară lovită de război ori o catastrofă naturală.

Și încă mai mult: înainte și după slujbă socializează și-și oferă unii altora inclusiv sfaturi practice.

În al patrulea rând, este locul unde te-ntâlnești cu preotul tău, îi mărturisești păcatele, dar și necazurile, și-i ceri ajutorul.

În al cincilea rând - fără a epuiza lista - bisericile sunt elemente ale ma­rii culturi, minunății arhitectonice și picturale, centre de educație și cultură, spații de liniște și regăsire de sine.

Uitați-vă câtă lume vine la Înviere. Prea multe biserici? Nu, prea puține!