De ce este aşa atractivă pentru unii ideea de reîncarnare

Astăzi, mai mult ca oricând, una dintre ofertele cele mai "vândute" pe psihopiaţa religioasă o reprezintă problema reîncarnării sufletului după moarte. Şi aceasta, în primul rând, pentru că reprezintă un fel de antidot împotriva efemerităţii vieţii şi morţii. Actriţe precum Shirley MacLaine, Ruth Maria Kubitschek sau Johanna von Koczian, de pildă, au scris cărţi în care îşi prezintă credinţa lor în reîncarnare. Revista "Astro-Woche" ne prezintă un articol despre actorul Silvester Stallone, în care acesta pretinde nici mai mult, nici mai puţin: "Eu am fost un indian şi l-am întâlnit pe Columb". Stallone descrie teama sa dintr-o "existenţă anterioară" la vederea marilor corăbii spaniole. La rândul său, marele fotbalist german Franz Beckenbauer afirmă cu aceeaşi "siguranţă": "Am fost o plantă, acum vreau să fiu (să mă reîncarnez, n.n.) o femeie. Aş dori să nasc un copil". De asemenea, Lady Diana pretinde să fi fost în ultima viaţă, chipurile, o călugăriţă (vezi Hans Jürgen Ruppert, Der neue Trend: Prominente glauben, schon einmal gelebt zu haben, în: Ev. Sonntagsblatt aus Bayern, nr. 11, 1992). Prin urmare, cine relatează despre vieţi şi existenţe anterioare, cine speculează şi prezintă teorii despre reîncarnare face parte, chipurile, din lumea bună.

Este surprinzător şi oarecum ciudat pentru Biserică să constate azi că o credinţă atât de veche ca aceea în reîncarnare devine brusc atât de actuală şi atractivă. Şi aceasta, într-un ev în care lumea părea că se detaşează ireversibil de tot ceea ce este religios, într-un context în care materialismul şi valorile sale se părea că încep să se impună tot mai mult. Este şi motivul pentru care teologia şi Biserica au fost prinse în mare parte nepregătite. E foarte adevărat, erau pregătite pentru un anumit tip de dialog cu unii critici ai religiei, precum Feuerbach, Marx, Nietzsche sau Freud, pentru un dialog cu materialismul, în general, cu reducţionismul sau psihanaliza, dar nu cu neopăgânismul, ocultismul sau fenomenul pseudoreligios. Abia acum este limpede că noua religiozitate este parte integrantă a unei mari mişcări a postmodernităţii, care se substituie încet-încet valorilor iluministe ale modernităţii. Asistăm, în fapt, la detronarea raţiunii din perioada iluministo-modernistă şi la un fel de "revrăjire a lumii".

Sunt multe motivele care justifică într-un fel sau altul atractivitatea unora faţă de teoria reîncarnării. În primul rând, începând încă din anii â60 ai secolului trecut, se observă o erodare continuă a tradiţiei şi valorilor tradiţionale, o diminuare a impactului credinţei şi valorilor morale asupra societăţii. Pe de altă parte, întrebări fundamentale pe care omul şi le-a pus dintotdeauna, precum "de unde vin?", "încotro mă îndrept?" sau "de ce trebuie să sufăr ceea ce sufăr?", nu-şi mai caută şi nu-şi mai găsesc răspunsul ca odinioară, exclusiv în credinţa şi învăţătura creştină, ci de multe ori la tot felul de guru, îndrumători ezoterici sau "antrenori spirituali" exotici. Se constată în mod crescând o dezinstituţionalizare şi o privatizare a religiei, a credinţei, iar Biserica tradiţională, asemenea altor instituţii de altfel, cum ar fi statul, şcoala, familia, este percepută de unii ca o instituţie desuetă.

Trecând într-un alt plan, se constată azi un interes tot mai mare faţă de domeniile de frontieră ale vieţii, respectiv atât faţă de naştere, cât şi faţă de moarte. Psihanaliza clasică, de pildă, încearcă să aducă la nivelul conştientului experienţe din fragedă copilărie, pentru ca în acest fel să vindece anumite traume acumulate în această perioadă. De asemenea, de ceva vreme, cu ajutorul unor tehnici, încearcă să se apropie de faza naşterii, pentru ca printr-o aşa-numită "renaştere" (rebirthing) să poată fi retrăit, chipurile, încă o dată evenimentul naşterii. Thornwald Dethlefsen, socotit cel mai cunoscut "terapeut al reîncarnării" din Germania, pretinde chiar mai mult, şi anume că prin hipnoză sau meditaţie ar fi posibilă regresia inclusiv spre existenţele anterioare ultimei naşteri (Thornwald Dethlefsen, Das Leben nach dem Leben. Gespräche mit Wiedergeborenen, München, 1986; Idem, Das Erlebnis der Wiedergeburt. Heilung durch Reinkarnation, München, 1991).

Multă vreme, "graniţa" morţii a fost tabuizată. A fost descoperită şi tematizată recent de către Elisabeth Kübler-Ross prin publicaţiile sale constând în interviuri despre experienţa morţii purtate cu anumite persoane care au revenit la viaţă după ce au intrat în ceea ce se cheamă moarte clinică (cf. Elisabeth Kübler-Ross, Interview mit Sterbenden, Stuttgart, 1969; Idem, Was können wir noch tun?, Stuttgart, 1974; Idem, Verstehen was Sterbende sagen wollen. Einführung in ihre symbolische Sprache, Stuttgart, 1982). De asemenea, de o atenţie specială s-a bucurat cartea lui Raymond Moody "Viaţă înainte de viaţă" (Raymond Moody, Leben vor dem Leben, Hamburg, 1990). Din păcate, în scrierile lor ulterioare, atât Kübler-Ross, cât şi Moody au pledat pentru ideea de reîncarnare, deşi la începutul cercetărilor lor nu au făcut acest lucru.

În concluzie, s-ar putea spune că acest concept al reîncarnării, chiar dacă contravine învăţăturii Bisericii, el presupune totuşi că frontierele acestei vieţi pământeşti nu sunt definitive, că procrearea, naşterea şi moartea sunt doar capitole, ci nu limite ale vieţii şi existenţei. Din această perspectivă, lumea aceasta, experiabilă şi definibilă prin metode ştiinţifice, este depăşită, "transcendată". Privite astfel lucrurile, susţinătorii reîncarnării se plasează alături de creştinism în disputa cu materialismul. Cu toţii laolaltă susţin că lumea aceasta nu este totul, că moartea nu este nici pe departe sfârşitul existenţei noastre.

" Noua religiozitate este parte integrantă a unei mari mişcări a postmodernităţii, care se substituie încet-încet valorilor iluministe ale modernităţii. Asistăm, în fapt, la detronarea raţiunii din perioada iluministo-modernistă şi la un fel de "revrăjire a lumii"."