De ce le-ar fi plăcut sfinţilor de odinioară să trăiască în zilele noastre?

Sfinţenia nu este o stare care să ţină neapărat de vremurile de demult. Dimpotrivă. Spunea Paisie Aghioritul, un părinte de la Muntele Athos, trecut nu de multă vreme la Domnul, că „mulţi sfinţi ar fi vrut să trăiască în zilele noastre, ca să se nevoiască“.

De ce credea părintele una ca asta? Pentru că e mai uşor de atins sfinţenia astăzi ca în alte vremuri? Oferă oare aşa-numita postmodernitate o preţuire mai mare sfinţilor şi sfinţeniei?

Orice s-ar răspunde, trebuie spus, mai întâi, că sfinţii nu trăiesc starea de sfinţenie ca pe-o certitudine. De le-ar repeta toată lumea, zi de zi, că ei sunt moştenitorii împărăţiei, ei n-ar crede-o. Este exclusă şi ipoteza că e mai uşor să te mântuieşti în zilele noastre, fiindcă azi lumea e mai păcătoasă, iar pretenţiile lui Dumnezeu sunt adaptate contextului. Lumea timpurilor noastre nu este mai păcătoasă, ci păcatul este astăzi mai gălăgios decât în alte vremuri, mai guraliv ca niciodată.

Şi totuşi, de ce le-ar fi plăcut sfinţilor de odinioară să trăiască în secolul XXI? Ca să se plimbe cu maşina? Să joace jocuri pe computer şi să navigheze pe internet? Să se uite la televizor? De bună seamă, dacă sfinţii din vremurile vechi ar fi trăit în zilele noastre nu le-ar fi fost străin nimic din toate cele ale lumii în care noi ne ducem viaţa. S-ar fi lipsit însă, cu siguranţă, de bâlciul deşertăciunilor insinuat în fiecare clipă a cotidianului, care striveşte sensul vieţii şi ne fură mântuirea, ar fi avut discernământul să facă uz de toate cele folositoare, fără să-şi complice inutil existenţa.

Sfinţilor le-ar fi plăcut să trăiască în zilele noastre pentru că ar fi trecut foarte uşor pe lângă noi, fără a se face observaţi. Şi asta nu ar fi făcut-o din timiditate, ci pentru că sfinţenia se făleşte prin smerenie. Sfântul este, cel puţin aparent, un om cu totul obişnuit, chiar banal. Niciodată un ahtiat de senzaţional nu va fi impresionat de un sfânt, pentru că senzaţionalul şi sfinţenia se derulează în registre temporale diferite: senzaţionalul sucombă sub apăsarea clipei, pe când sfinţenia îmbrăţişează veşnicia.

În ciuda imaginii foarte paşnice creionate până în acest moment, cel care simte creştin - care nu este deloc altul decât sfântul! - este asociat de Părinţi cu un atlet sau cu un gladiator care luptă cu sine însuşi în arena acestei vieţi. Dar această luptă nu este o dovadă autism, rabatere egoistă spre sine, ci demers conştient şi matur de hristificare, de îmbrăcare în haina harului, aşa cum şi Cuvântul lui Dumnezeu s-a îmbrăcat cu chip omenesc.

Sfântul nu este doar acel moşneguţ slab, trist, pictat pe pereţii bisericilor, de care parcă ţi se face milă, ci şi unul dintre semenii pe care poate-i întâlnim în viaţa de zi cu zi, pe care-l privim în ochi şi simţim cum ne umple sufletul de lumină. Această reprezentare a omului dedicat lui Dumnezeu - foarte pregnantă în imaginarul colectiv - mereu trist, abătut, care suferă este una cât se poate de falsă. Oare, cine n-a simţit măcar o dată în viaţa sa că bucuria adevărată, profundă nu are nimic a face cu râsul gălăgios?

Totuşi, într-o lume care te tentează cu nenumărate bucurii, de ce-ar alege sfinţii tristeţea? Trebuie să fie acolo vreun secret! Citind vieţile sfinţilor rămânem perplecşi atunci când aflăm cât de bucuroasă poate fi tristeţea şi cât de vesel poate fi uneori plânsul!

E posibil să fi avut dreptate părintele Paisie Aghioritul, că le-ar fi făcut plăcere sfinţilor de odinioară să fie contemporani cu noi, dar cred că nici sfinţilor din vremurile noastre nu le displace vremea în care trăiesc, pentru că ştiu ei cum să-şi trăiască viaţa ca să ia aceeaşi cunună ca cei de odinioară. Vremea sfinţilor nu a trecut. Cei care gândesc altfel sunt doar înşelaţi de aparenţe şi prinşi în preconcepţii. Sau poate că doar îşi ascund lenea şi lipsa de nerv în a se angaja într-o viaţă creştină sănătoasă pentru că - vezi Doamne! - altădată era mai uşor, dar acum nu se mai poate.