De ce m-aş mai spovedi şi împărtăşi până la următorul post?

Zile după zile toride. Este începutul lui Răpciune şi, cu toate că temperaturile par să ne ducă în eroare, calendaristic a început toamna. Până la următorul post mai sunt două luni şi jumătate. Unii credincioşi s-au spovedit şi s-au împărtăşit în Postul Maicii Domnului, luându-şi de grijă până la iarnă, când în Postul Crăciunului se vor strădui să împlinească iarăşi rânduiala creştinească. Dar până atunci, oare sufletele noastre nu tânjesc după Hristos? Am auzit multe nedumeriri legate de administrarea Tainei Spovedaniei şi Împărtăşaniei în afara posturilor ori atunci când nu ai reuşit să posteşti un număr oarecare de zile în vremea câşlegilor. În trecut, astfel de dileme nici nu existau, deoarece credincioşii uzitau mult mai des Spovedania şi Împărtăşania. Din păcate, nu mai păstrăm aceeaşi frecvenţă a administrării lor ca la începutul creştinismului, când membrii Bisericii doreau şi primeau mult mai des Spovedania şi Împărtăşania. Astăzi, unii duhovnici încearcă să deştepte obiceiul din secolele primare, îngăduind împărtăşanie mai deasă, precedată neapărat de spovedanie. Alţi preoţi, dimpotrivă, neînţelegând necesitatea dezmorţirii dorinţei credincioşilor de a se împărtăşi mai des, continuă uzanţa de a nu-i chema la împărtăşit decât în cele patru posturi de peste an.

Din păcate, nici în asemenea situaţii mulţi creştini nu înţeleg aceste acte liturgice la dimensiunea lor reală, profundă, tainică, adeseori considerându-le o obligaţie faţă de tradiţie şi împlinindu-le numai de ruşinea preotului ori a familiei. În cazul spovedaniei se petrece acelaşi lucru. Unii văd legătura dintre duhovnic şi fiu/fiică duhovnicească doar la soroacele rânduite pentru împărtăşanie în cele patru posturi. Mi s-a întâmplat să aud că familia cutare, având probleme în căsnicie, a apelat la psiholog. Nu negăm rolul, nici importanţa psihanalizei în societatea de astăzi, dar de ce nu s-ar orienta o familie unde apar tensiuni între soţi ori între părinţi şi copii, zic, de ce nu ar apela la sfatul şi rugăciunea duhovnicului? Răspunsurile diferă ori se arată foarte complicate uneori. Nu se ştie sau se uită că Hristos este prezent în cadrul Tainei Spovedaniei. El ascultă mărturisirea, neliniştea, tulburarea, apoi, împrumutând mâna şi gura duhovnicului, oferă harul mângâietor, iertarea şi împăcarea. Unii par să nu aibă încredere în capacitatea preotului de a înţelege sau de a soluţiona just anumite probleme, situaţii-limită. În acest caz, noi, duhovnicii, ar trebui nu să urmăm cursuri de psihologie, ci să ne rugăm mai mult, să-L aducem pe Hristos mai aproape de noi şi în noi, să citim mai des şi mai atent dumnezeieştile scripturi, învăţăturile şi sfaturile Sfinţilor Părinţi sau ale scriitorilor bisericeşti, ca să nu ne rezumăm la poveţe simpliste, lipsite de substanţă, ci să găsim sfaturi şi soluţii practice spre a-i ajuta pe credincioşii ce ne cer sfatul.

De ce unii credincioşi nu apelează mai des la mărturisirea păcatelor? Să nu uităm că Taina Spovedaniei ţine de pocăinţă, de regretul că am săvârşit cele rele. Or, asemenea trăiri par să intre în contradicţie cu viaţa cotidiană, care caută cu nesaţ plăcerile simţurilor. Cum să ne dorim pocăinţa, de vreme ce omul modern tânjeşte după lux, după desfătări? De ce ne-am frânge inima, întristându-ne din pricina greşelilor săvârşite, când umanitatea încearcă să transforme păcatul în virtute, iar mâhnirea pentru vina îndepărtării de Dumnezeu, într-o pătimaşă, nestăvilită şi nesfârşită căutare a infinitului în lucruri ori bucurii finite? Poate din acest motiv pocăinţa este privită cu suspiciune, cu neîncredere.

Trebuie să apelăm mai des la duhovnic, nu doar în posturi şi nu doar atunci când vrem să ne împărtăşim, fiindcă recunoaşterea şi mărturisirea propriilor limite dau liber harului divin de a ne ajuta să punem stavilă căderii, scăderii şi decăderii noastre. Taina Spovedaniei ne pregăteşte să ne apropiem de cerescul Tată; scopul ei ultim nu constă numaidecât în dezlipirea de păcat, ci îndeosebi în alipirea de Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în Sacramentul Spovedaniei, pocăinţa devine medicamentul salvator al vieţii noastre, dar şi pregătitor pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Spovedindu-se, omul se smulge din lumea păcatului, aşezându-se în viaţa de iubire şi comuniune a Sfintei Treimi. Nu vom izbuti să creştem spiritual fără Taina Spovedaniei - numită, sugestiv, de părintele Dumitru Stăniloae „motorul vieţii duhovniceşti“. Ne-o arată limpede multiplele exemple din vieţile sfinţilor. Deşi au ajuns la măsura sfinţeniei încă din această lume, ei nu au renunţat niciodată la pocăinţă, considerând-o poarta Împărăţiei cerurilor. Ea ne permite nu numai participarea la Sfintele Taine, ci întreţine mereu în noi dorinţa de schimbare - „metanoia“ - ajutându-ne să accedem la împărtăşirea tot mai deasă cu Mântuitorul Hristos, iar prin El la iubirea Sfintei Treimi.