De ce n-a înviat Hristos la oră de „maximă audienţă“

V-aţi întrebat vreodată de ce oamenii valoroşi sunt atât de discreţi? Aţi remarcat vreodată diferenţa dintre omul simţit, politicos, mereu săritor şi cel de tipul „bă, tu ştii cine sunt eu?“.

Se pare că există o categorie de oameni - indiferent că e vorba de sfinţi, de mari gânditori, oameni de ştiinţă sau chiar oameni simpli - cu munţi de bun simţ în sufletele lor, care nu simt nevoia de a ocupa prim-planul atenţiei comunităţii/epocii în care trăiesc. Unii se nasc cu această calitate a discreţiei, alţii o cuceresc, o dobândesc.

În gândirea creştin-ortodoxă, discreţia este aproape sinonimă cu smerenia.

Deşi unii, total greşit, asociază smerenia cu laşitatea, delăsarea, timiditatea nejustificată, grumazul încovoiat şi privirea temătoare, a fi smerit înseamnă cu totul altceva.

Spaţiul public actual - şi poate chiar dintotdeauna - pare să spună că nesimţiţii au mai multe şanse de reuşită decât simţiţii. Cu toate acestea, unii ştiu că, pe lângă lătrat, mai există şi alte modalităţi de a te face auzit, iar pe lângă exerciţiile cu datul din coate mai pot fi utilizate şi alte metode de afirmare. Aşa se face că, în ciuda tuturor prejudecăţilor, smerenia este un mare avantaj, chiar dacă unora li se pare o formă de sclavie auto asumată, de abandonare a luptei. (A luptei pentru ce?)

Creştinii au un exemplu. Un exemplu extraordinar: pe Hristos. Mântuitorul este pentru noi un model în multe privinţe, însă lecţia de smerenie „predată“ de El este, de departe, cea mai tulburătoare.

O calitate a oamenilor smeriţi, care lipseşte celor din categoria „bă, tu ştii cine sunt eu?“ este lipsa apetitului răzbunător, vindicativ. Chiar dacă „tonele“ de filme, difuzate pe canalele TV, cu oameni blânzi şi la locul lor, transformaţi peste noapte în criminali răzbunători, de ştiu eu ce eveniment închipuit, de un tragism exagerat, ne transmit subtil şi perfid mesajul că eroul, salvatorul, „mântuitorul“ trebuie să fie agresiv şi nemilos, realitatea e cu totul alta. Pentru un om la locul său, cruzimea nu se justifică nici măcar faţă de agresor. Pentru ceilalţi... care văd negru înaintea ochilor din te miri ce motiv, pentru care îmbrânceala, pumnul, bătăile sunt lucruri necesare… dar cred că smerenia a rămas mult în urmă! Să revenim, mai bine, la oamenii smeriţi… şi la arhetipul lor, Hristos.

Iisus pe cruce a fost, pentru contemporanii Săi, o imagine jalnică, chiar dezamăgitoare. Pe unii nici chiar Învierea petrecută mai apoi nu i-a mai mulţumit… De ce? Pentru că oamenii sunt însetaţi de răzbunare. Iar mesajul Mântuitorului era diametral opus: răzbunarea nu e o soluţie; răspunsul este dat de smerenie, de iubire.

Iisus nu a înviat pe stadioane şi la oră de „maximă audienţă“ pentru că Învierea nu are nici umbră de trufie ori de răzbunare.

Apropo, v-aţi putea imagina cum ar fi prezentată Învierea în epoca noastră, a ubicuităţii televiziunii? Cum ar fi ca, după un „breaking news alert“, o fătucă zgribulită să relateze, „în direct“ şi „de la faţa locului“, că „Iisus a părăsit mormântul, iar martorii oculari - soldaţii plătiţi de Sinedriu - au mărturisit că, deşi aţipiseră, sunt siguri că apostolii au fost cei care au ferit piatra şi au sustras cadavrul din mormânt. Din alte surse am aflat că, în timpul vieţii, Iisus ar fi declarat că după trei zile va învia. Vă vom ţine la curent cu subiectul, revenim în studio“.

Învierea, ca experienţă absolută a umanului unit cu divinul, a fost un act smerit. Şi valoarea extraordinară a evenimentului vine tocmai din acest paradox, dintre extraordinarul minunii şi liniştea smerită în care s-a petrecut.

Oamenii smeriţi sunt şi ei producători de „mici“ învieri. Că nu toţi îi remarcă, nu-i de mirare. Dar cine îi remarcă, cine le dă atenţie, poate fi sigur că a aflat un sprijin în cotidianul halucinant şi un indicator de normalitate, dar care marchează şi drumul ce duce la Hristos.