De ce să (nu) ţinem minte răul?

Zilele trecute, o descoperire a unor cercetători de pe alte meleaguri a ajuns subiect de ştiri şi la noi: s-ar fi găsit, se pare, pilula de păcălit memoria, adică de nemaiţinut minte "răul". O pilulă care, argumentau susţinătorii descoperirii, te-ar ajuta să scapi de amintirile încărcate "negativ". N-a fost decât un pas până la a aluneca în comentarii privind eficienţa găselniţei în combaterea depresiei - cu cortegiul ei de simptome, bineînţeles, tot "negative"...

Să fie aceasta, oare, o soluţie la problemele omului contemporan? Fireşte, voci indignate au contracarat lipsa de realism şi până la urmă de etică a promovării unui asemenea produs. Dar de câte ori nu suntem întâmpinaţi cu suprema declaraţie "uite, dragă, eu nu ţin minte răul"? Şi asta fără pilula-miracol!

Ce să facem, aşadar, cu "răul"?

În religia întoarcerii celuilalt obraz, răspunsul este dragostea. Dar nu e vorba de o dragoste care nu ar ţine minte răul, ci, cum vedem la I Corinteni 13, de cea care "nu gândeşte răul", adică de starea în care răul ca intenţie, ca proiect, ca gând e o imposibilitate.

Cred, deci, că a uita răul e un obiectiv nu doar nerealist, ci şi periculos: cum să trăieşti uitând o parte din ce ai trăit deja? Cum să-ţi construieşti viaţa pe o fundaţie incompletă? Uitarea oricum îşi are legile ei, iar estomparea, în timp, a afectelor, emoţiilor sau sentimentelor asociate unui "rău" e una dintre ele, când nu vorbim de traume care fie ies cu totul din câmpul conştiinţei clare, fie o fac ca să revină cu impetuozitatea torentului de trăiri originare asociate lor. Răul trăit de noi înşine nu ar trebui să aibă ca tratament uitarea, ci resemnificarea. Integrez răul suferit ca experienţă atunci când îi conştientizez sensul în lumina evenimentelor, situaţiilor, fenomenelor dinainte şi de după aceea, atunci când îi recontextualizez semnificaţia, atunci când îmi văd clar propria responsabilitate în atragerea, crearea sau întreţinerea sa. Nu e deloc inutil să avem în minte axa submisivitate-agresivitate, axă ale cărei extreme sunt alte denumiri ale "răului" în discuţie, rău posibil de "lucrat" doar de pe poziţia asertivităţii, o poziţie ce ar putea fi rezumată banal în expresia "cale de mijloc". Asertivitatea e mai mult decât a avea grijă să nu calci în picioare pe celălalt şi să nu te laşi transformat în preş. E o atitudine nu fără legătură cu valorile spre care te orientezi şi care îţi susţin drumul de viaţă.

E inutil să pretindem că, voluntar mai ales, nu am ţine minte răul. Corpul nu uită, din fericire, nimic, şi tot ce lăsăm să cadă într-un con de umbră e preluat ca atare şi pus în corp. Tensiuni, posturi, gesturi, comportament nonverbal, nuanţări ale limbajului articulat - toate arată că de fapt nu am uitat nimic şi că bine am face să luăm aminte la ceea ce ne lăudăm că am fi uitat. Degeaba declamăm "am uitat tot răul", dacă o facem, să zicem, alegând maxima distanţă faţă de celălalt, rămânând într­o poziţie defensivă, cu braţele închizând toracele într-o carcasă imaginară, sau, dimpotrivă, luând o postură agresivă, cu coatele şi genunchii ameninţând şi vorbind despre dorinţa de atac şi teama de a fi atacat. Nu am uitat nimic, şi e bine că nu am uitat. Ideal ar fi să abordăm răul cu dragoste şi cu înţelegere, încercând să învăţăm ceva (dacă nu am ţine minte că focul arde, am băga degetele-n el!), să reparăm cât mai putem din consecinţe şi... să nu ne mai credem îngeri, dar să nu uităm ce suntem chemaţi a fi.