De la alţii pentru noi: Biserica lui Simion Mehedinţi

Marele academician geograf Simion Mehedinţi (1868-1962), ministru şi director al revistei „Convorbiri literare“, nu a rămas cantonat în stricta specialitate, ci s-a implicat activ în viaţa morală a României. În 1911, într-un cuvânt la întâia aniversare a „Societăţii ortodoxe-române“, intitulat „Pentru biserica noastră“, iată ce spunea, printre altele:

„Noi, românii, am îngăduit şi îngăduim pe pământul nostru toate credinţele religioase. Mântuiască-şi sufletul lor: evreii, ruşii, tătarii, lipovenii, germanii, francezii, grecii, turcii şi toate neamurile pământului... în biserica lor, în limba lor, după credinţa lor. Nu ne priveşte. ş...ţ

Să ştie toţi că tradiţiile noastre religioase nu le schimbăm cu ale nimănui. ş...ţ Pentru noi izvor cu mult mai bogat de întremare sufletească e Cozia, cu chipul lui Mircea cel Bătrân şi al Teofanei care, cernită în haine călugăreşti, a plâns acolo până la moarte pe fiul său ucis în câmpul Turdei. Acolo, lângă altarul de pe malul Oltului, e adevărata noastră biserică.

Biserica noastră mai e la Curtea-de-Argeş, a cărei duioasă legendă despre jertfirea soţiei meşterului Manole face să roureze de lacrimi până şi ochii pruncilor noştri.

Biserica noastră e la Rădăuţi, unde se odihneşte Bogdan Descălecătorul.

Biserica noastră e la Putna, unde doarme «Cel Mare şi Sfânt», pe care însuşi papa de la Roma l-a numit «atletul întregii creştinătăţi».

Biserica noastră e în sfârşit peste tot unde dorm somnul lor de veci ctitorii de aşezăminte, voievozii «dătători de legi şi datini» şi oriunde se aude o rugă în graiul neamului nostru. Căci, în deosebire de alţii, care au primit creştinismul din porunca unui stăpân - trecând într-o bună dimineaţă prin apa unei gârle şi ieşind la malul celălalt botezaţi - la noi biserica s-a înfiripat pe încetul sute şi sute de ani, împreună cu limba, pe când părinţii noştri erau încă sub stindardul legiunilor. Crucea noastră se cheamă şi azi «cruce», ca şi în bazilicile din preajma castrelor; cimitirul se cheamă «cimitir»; ziua odihnei se cheamă «duminică», iar banul morţilor e nelipsit şi azi din mormintele româneşti, ca şi din mormintele de acum 2.000 de ani. De aceea, biserica noastră ne vorbeşte un grai cu un înţeles pe care nu-l poate avea pentru noi nici o altă biserică din lume.

E însemnată şi aiurea serbarea Anului Nou, când omul îşi face măcar o clipă socoteala vieţii şi se pregăteşte să treacă spre alt an; însă pentru noi, românii, nicăieri nu se înnoieşte anul ca în ţara noastră, unde, alături de slujba bisericii, colindul copiilor ne aduce aminte de Traian, marele întemeietor al neamului, pe care şi alţi creştini îl cinstesc ca pe un sfânt - cu toate că n-a fost nici măcar creştin!

E duioasă peste tot serbarea naşterii pruncului din Betleem, dar nicăieri ea nu ne mişcă sufletul mai mult decât la noi, unde cântecul «florilor dalbe» dezmiardă ca pe un prunc omenesc «mititel şi-nfăşeţel» pe cel culcat odinioară în iesle; şi unde numele lui Ler-Lerui Doamne ne aduce aminte de trecutul nostru roman, de creştinismul nostru născut în preajma lagărelor.

Cinstite sunt - şi cinstite să fie - toate bisericile pământului, în care omul poate face un pas mai departe către ideal.

Mai cinstită însă - şi decât toate mai scumpă pentru noi - e biserica noastră, ale cărei binecuvântări adumbresc viaţa mamelor şi soţiilor, a pruncilor şi a tuturor celor iubiţi ai noştri, până ce le încrucişăm mâinile pe piept.

«Uitatu-m-am în mormânt şi am văzut ţărâna şi oasele goale... Şi-am întrebat: unde e împăratul şi unde ostaşul..., unde bogatul şi unde săracul... unde e robul... şi unde stăpânul...». (...)

A se atinge cineva de biserica noastră ar însemna să ucidă însăşi fiinţa noastră sufletească, înfiripată de atâtea sute de ani împreună cu limba şi neamul, prin toate împrejurările fericite şi nefericite de care poporul nostru a avut parte pe acest pământ“.