De la alţii pentru noi: Simion Mehedinţi către strămoşi

Acum 45 de ani, la 14 decembrie 1962, cu sufletul împăcat al datoriei faţă de ţară şi neam împlinite, academicianul Simion Mehedinţi, creator al Şcolii române de geografie, ministru şi director al revistei „Convorbiri literare“, îşi dădea obştescul sfârşit, la 94 de ani de viaţă. Într-o lucrare ceva mai puţin cunoscută, dat fiind că nu mai reflecta punctul de vedere al autorităţilor, „Premise şi concluzii la Terra. Amintiri şi mărturisiri“, publicată în 1946, venerabilul de 78 de ani înălţa „Rugăciunea din Zboina“, nişte file de jurnal, din a căror înţelepciune ne putem împărtăşi şi noi:

„Părinţi din zile vechi-străvechi, smerit plec fruntea-n faţa voastră. E o cinste şi un noroc să vă fie cineva urmaş. Treimea vieţii voastre a fost cumpătarea, seninătatea şi omenia. Prin ele, v-aţi ridicat pe treapta cea mai înaltă a vredniciei omeneşti. (...)

Dintru început, cumpătarea a fost lauda voastră cea mai mare. Când grecii şi romanii se îmbuibau la bachanalii şi saturnalii, pornindu-se pe desfrâu, voi dimpotrivă arătaţi o cinstire deosebită pustnicilor. Eraţi aproape creştini înainte de creştinism. Şi ce lecţie i-aţi dat lui Lisimah, urmaşul lui Alexandru Macedon, când s-a cercat să cotropească ţinutul dinspre gurile Dunării! Fiind biruit şi prins, l-aţi ospătat pe talgere de aur, voi mulţumindu-vă cu străchini de lut şi cu linguri de lemn. Cumpătarea a fost legea cea dintâi a vieţii voastre. Vechimea cuvântului arată vechimea virtuţii, căci nu din sărăcie venea înfrânarea, ci din judecată: nu în cele trupeşti, ci în cele sufleteşti puneaţi voi preţul traiului pe pământ. Când neamurile dimprejurul Mediteranei ziceau cu fală: «minte sănătoasă în corp sănătos», Zamolxe spunea dimpotrivă: Numai cine are suflet sănătos poate păstra şi sănătatea trupului! Iar credinţa asta v-a îndemnat la o viaţă plină de cumpăt, aşteptând împlinirea ei în cer. Nu în zadar grecii v-au dat numele de «nemuritori».

A doua însuşire de laudă a fost seninătatea. Când celelalte neamuri îşi turburau mintea, închinându-se la fel de fel de idoli, unii chiar ai beţiei şi ai desfrânării, voi, pe culmile Carpaţilor şi ale Sfântului Munte Cogaeon, vă ridicaţi privirile numai spre seninul cerului. Zeul cel mare al Luminii era părintele în care vă puneaţi toată nădejdea. Când grecii aşteptau să se coboare după moarte la Hades, într-o peşteră întunecoasă, unde un unchiaş sanchiu îi trecea peste o apă neagră spre celălalt tărâm, păzit de un câine cu trei capete, ce luminoasă era închipuirea voastră despre lumea de apoi, unde nu e «nici întristare, nici durere, nici suspin», ci o fericire fără de sfârşit! Iar gândul acesta a stăruit şi la urmaşii voştri veac după veac. Dovadă balada Mioriţei. (...)

A treia însuşire de laudă v-a fost omenia. Aţi dovedit-o nerâvnind niciodată la bunul altuia. Când Darie al lui Histaspe călcase doar marginea ţării, voi singuri între neamurile de atunci v-aţi împotrivit cu arma în mână celui care venise «cu spaima lumii şi mulţime de norod». Dar când hoinarii stepelor de peste Nistru, strâmtoraţi de Dariu, v-au îmbiat la război mai departe în contra năvălitorului, le-aţi arătat vârful lăncii, dacă ar cuteza să aducă războiul iarăşi spre hotarele voastre. Gândul la luptă pentru a dobândi prăzi nu v-a ademenit niciodată. (...)

Când alţi creştini se sfădeau asupra evangheliilor, cum se încaieră câinii împrejurul unui ciolan, voi ceartă pentru credinţă cu nimeni n-aţi avut. Aţi socotit că lucrurile cele mai de preţ sunt cele din taina sufletului, nu cele arătate la lume, spre fală. Cu toate că în vechime aurul cel mult se scotea din munţii Daciei, n-aţi pus mândria voastră în giuvaere, în temple de marmură, în teatre şi amfiteatre, iar înţelepciunea voastră n-aţi căutat s-o arătaţi în cuvântări ca cele din agora sau din forum, ci în omenie. (...)

Între păgâni, aţi fost cumpătaţi şi senini; între creştini, aţi fost îngăduitori şi buni, lăsând pe fiecare să-şi mântuie sufletul cum va socoti mai nimerit. Aţi înţeles că Adevărul, Binele şi Frumosul sunt chestie de nuanţă şi, prin urmare, nu pot fi hotărâte cu ştreangul ori cu muchea toporului, ci cu acel esprit de finesse care cere să cântăreşti cinstit şi cu mare băgare de seamă orice vorbă şi orice faptă omenească.

Părinţi străvechi de zile, iertaţi pe cel care a păcătuit, căutând înţelepciunea şi armonia acolo unde sporeşte zilnic numărul celor ce cresc în scepticism şi anarhie; că a căutat frumuseţea, acolo unde o viaţă tot mai încordată sluţeşte pe om; că a cercat să afle sănătatea, acolo unde sporeşte clătinarea sufletului, fără a cărui tărie nici trupul nu poate fi sănătos“.