Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
De la Catedrale către Spitale
Multe pagini de istorie se vor scrie despre timpurile în care trăim! Medicina câte nu va avea de consemnat!? Întreg personalul medical, care nu s-a mai confruntat cu o așa criză sanitară națională, ar putea redacta adevărate tratate în domeniu, dar nu știu dacă acestea vor fi capabile să cuprindă jertfa, curajul și dăruirea lor. Armata și Poliția, așijderea; miile de voluntari, la fel. Cei care deja au biruit noul virus și cei care vor urma au, la rândul lor, ce spune, cu siguranță. Probabil că deja unii s-au apucat să scrie un fel de jurnal al încarantinatului sau al pacientului internat care luptă cu maladia. Cei izolați la domiciliu, care nu-și pot îmbrățișa mama, nevasta sau copilul, bineînțeles că ar avea o sumedenie de lucruri de povestit. Dascălii instituțiilor de învățământ vor lăsa spre știință viitorimii dorul de școală, de colegii de cancelarie, de învățăcei, de agitația amfiteatrelor marilor universități, acum pustii și triste. Nici elevii nu vor tăcea: oare nu li s-a făcut dor de colegi, de profesori, de bucuria orelor de învățare, de clipele petrecute în sălile de cursuri, laboratoare, terenuri de sport? De presă, ce să zic? Deja cele tipărite până azi ar merita strânse în veritabile tomuri, cu un conținut mozaicat: amalgam de idei, soluții, păreri, supoziții, acuze și prea puține relatări obiective.
Biserica își va redacta jurnalul ei, unul de unde să se întrezărească noianul de stări și lucrări cu multiple capitole: cel al slujitorilor din toate cele trei trepte, arhierei, preoți și diaconi, care trăiesc în această perioadă experiența dureroasă de a sluji cu bisericile goale; un capitol unde credincioșii, ținuți departe de casa lui Dumnezeu pe pământ, Biserica, să-și expună simțămintele copleșitoare născute din dorul și lipsa întâlnirii cu Hristos, dulcele Mântuitor, în Sfânta Liturghie și Euharistie, apoi cele de tristețe și neputință că nu li se permite a se boteza, cununa sau înmormânta cu participarea întregii familii ori a unei părți din comunitate, așa cum s-a îndătinat la români.
Un capitol aparte îl va constitui noianul de mărturii și dovezi că Biserica, fidelă rolului ei multisecular, a stat alături de poporul românesc în vremuri de restriște. Numeroase donații, cu sume impresionante, pleacă în aceste zile, dar și în cele ce vor urma, de la Biserică spre unitățile spitalicești, atât de greu încercate în asemenea timpuri. Patriarhia Română, prin toate structurile ei, se implică în mod exemplar pentru sprijinirea spitalelor cu aparatură de ultimă generație și cu instrumentar medical necesar în eradicarea molimei abătute peste întreaga lume. Presa bisericească abundă în astfel de știri, însă nu ca să triumfe prin acțiunile organizate, ci spre a arăta concret solidaritatea, dar și mobilizarea întregului popor al lui Dumnezeu în a dărui și a se dărui celor aflați în suferință. S-ar putea face o sumedenie de calcule, probabil că în viitor lucrul va fi și împlinit, prin care cei zgomotoși, dar absenți de la uriașa solidaritate a clerului și poporului credincios, să înțeleagă că Biserica românească, „mama spirituală a poporului nostru”, nu rămâne niciodată insensibilă la suferința copiilor ei. Prin ce eveniment major au trecut fiii acestui neam fără ca „mama” lor să nu le fi stat alături? Cei care au un dram de cultură și cunosc îndeaproape istoria națională știu aceste lucruri.
Dar cei care rostesc jigniri la adresa Bisericii cu o virulență vecină cu inconștiența nu voiesc să conștientizeze starea de fapt. Da, Biserica strămoșească, mama duhovnicească a poporului român, nu-și uită fiii și fiicele. Așa se explică impresionantul val de comuniune cu cei aflați în suferință, dar și cu cei care se luptă pentru eradicarea ei. Da, în asemenea momente grele, de la catedrale pornesc către vitregitele spitale mult ajutor, solidaritate, compasiune și dragoste. Însă cei care au urechi de auzit nu aud și cei care au ochi de privit totuși nu văd. Sau nu vor să privească realitatea cu un deplin simțământ de onestitate. Nu-i nimic! Biserica nu așteaptă laudă de la oameni, mai ales de la cei care nu pot vedea adevărul din pricina răutății ce i-a copleșit. Biserica, aidoma unei mame fidele și iubitoare, va continua să se roage și să slujească neamul acesta de atâtea ori vitregit, dar niciodată îngenuncheat, căci iubirea este mai tare decât moartea, credința și nădejdea, mai puternice decât durerea și disperarea.