De la Constantinopol la Istanbul

Astăzi, în Turcia, mai există în jur de 150.000 de creştini, ceea ce înseamnă 0,3% din întreaga populaţie. În urmă cu mai bine de un secol, e adevărat la o populaţie cu mult mai mică, existau în jur de 20% creştini. Între multele cauze care au condus la diminuarea atât de drastică a numărului creştinilor într-un spaţiu care în primele veacuri era consacrat creştinismului, dincolo de invazia islamului, trebuie amintite genocidul şi alungarea a sute de mii de armeni, deportarea grecilor din Anatolia, iar apoi din Istanbul, ca şi migraţia multor creştini ortodocşi sirieni din sudul Turciei spre Europa Occidentală din raţiuni preponderent economice.

Cartierul Beyoglu din Istanbul era cu multă vreme în urmă un loc cosmopolit, în care convieţuiau multe naţiuni şi religii: greci, armeni, ruşi, germani şi până cu vreo 80 de ani în urmă, ca minoritate, şi turci. Ulterior, lucrurile s-au schimbat. Astăzi, grecii şi armenii sunt în acest cartier o mică minoritate, iar cei mai mulţi dintre aceştia s-au stabilit în cartiere mai liniştite şi mai curate. În mod normal, ei ar avea nevoie de biserici. Conform Acordului de la Lausanne (1923), însă, toate aşezămintele religioase din Turcia, inclusiv cele islamice, nu au voie să ridice noi clădiri. Cu toate acestea, norma în discuţie se aplică doar când e vorba de comunităţile creştine, nu şi când e vorba de construirea unor noi moschei. Ţinând seama de aşteptările Uniunii Europene, în august 2002, Parlamentul turc a hotărât ca minorităţile, în speţă Bisericile creştine, să poată în viitor să achiziţioneze şi să înstrăineze bunuri, proprietăţi. În pofida acestui fapt, cu excepţia unor clădiri confiscate de stat, puse temporar la dispoziţia pelerinilor în anul 2008, consacrat Sfântului Apostol Pavel, nu avem nici un exemplu de biserici nou construite.

Situaţia religiei creştine în Turcia, o chestiune nerezolvată

Bineînţeles, creştinii din Turcia de azi nu sunt preocupaţi doar de problema legată de posibilitatea de a putea vinde sau cumpăra anumite clădiri, ci şi de aceea de a le fi retrocedate imobilele şi bunurile confiscate. Este şi motivul pentru care Bisericile Armeană şi Ortodoxă Greacă îşi revendică, cu mai mult sau mai puţin succes în faţa instanţelor europene, ceea ce le-a fost confiscat de către statul turc.

Întrucât, conform legii, imobilele aparţinând Bisericilor trebuie administrate de către anumite fundaţii, comunităţile creştine se confruntă cu mari impedimente, ţinând seama mai ales de faptul că nu au suficienţi membri care să susţină fundaţiile respective. Prin urmare, deoarece o comunitate nu mai este capabilă să-şi administreze bunurile conform legilor în vigoare, imobilele respective revin „poporului“, respectiv statului. Aceste imobile administrate de fundaţii pot fi nu doar bisericile, ci şi şcoli sau spitale. Pe de altă parte, statul nu permite acestor fundaţii să ia contact unele cu altele şi să evalueze împreună profitul şi pierderile pentru a putea supravieţui împreună din punct de vedere financiar. În acest mod, fundaţiile slăbite financiar sunt împinse spre faliment.

Astăzi, în Turcia, comunitatea creştină are mare nevoie de biserici, case parohiale, grădiniţe şi şcoli pentru a-şi putea practica credinţa. În schimb, autorităţile turce susţin oficial că, cel puţin în Istanbul, ar exista suficiente biserici pentru creştini. Acest aspect se validează doar statistic, nu şi în realitate. Majoritatea bisericilor din oraş aparţin grecilor, dar nu mai sunt folosite de multă vreme; ele ar putea fi cedate, de pildă, Bisericii Ortodoxe Siriene, care nu are decât două lăcaşuri de cult în tot oraşul, în care se roagă 12.000 de credincioşi. Din păcate, însă, potrivit legislaţiei, o biserică grecească nu poate fi decât una grecească şi în nici un caz una ortodoxă siriană.

În plus, în anul1972, a apărut o lege prin care statul turc hotăra închiderea tuturor şcolilor teologice, inclusiv a celor islamice. Totuşi, la puţină vreme, cele islamice au fost redeschise, pe când cele creştine au rămas închise până astăzi. Acest lucru înseamnă că viitorii preoţi şi profesori de religie nu mai pot fi şcolarizaţi în Turcia. Mai rămânea o singură soluţie, şi anume de a permite aducerea acestora din străinătate; dar acest lucru a fost interzis multe decenii de către autorităţi. În cele din urmă, autorităţile au făcut două propuneri. Prima cerea ca respectivii să depună actele la reprezentanţele diplomatice ale ţărilor respective din Turcia, deşi existau multe inconveniente. De pildă, cum să se ocupe sau să depună cerere ambasada greacă din Ankara pentru un cetăţean turc de credinţă creştină ortodoxă? Sau cum ar putea fi rezolvată această problemă din perspectiva Bisericii Ortodoxe Armene, din moment ce între Turcia şi Armenia nu există nici un fel de relaţii diplomatice? A doua propunere oferă Bisericii posibilitatea de a-i trimite pe tinerii armeni şi greci la studii în străinătate. Din păcate, ajunşi în străinătate, mulţi dintre aceşti tineri nu se mai întorc în Turcia.

Intrarea Turciei în Europa, singura şansă pentru supravieţuirea creştinilor

Între şcolile private se numără şi cele confesionale aparţinând Bisericilor Greacă şi Armeană. Foarte puţine, aceste şcoli pot primi doar eleve şi elevi aparţinând exclusiv confesiunii proprii. Ora de religie poate fi predată doar de profesori de religie, tot mai puţini, ci nu de preoţi, care nu au acces în şcoli, inclusiv în cele ale Bisericii. Locţiitorul directorului de confesiune creştină este numit de către statul turc şi este obligatoriu musulman. De asemenea, directorul nu are calitatea de şef al locţiitorului sau directorului adjunct, după cum nici al colegelor sau colegilor necreştini. În realitate, în şcolile minorităţilor creştine, există două „colegii“, aflate într-o permanentă competiţie, inducând continuu profesorilor creştini sentimentul că sunt urmăriţi şi controlaţi.

În Turcia nu există foruri sau instanţe care să poată fi apelate de către Biserici în eventualitatea în care ar dori să solicite protecţie în relaţia cu statul. E adevărat, există o „Comisie a Minorităţilor“, dar din aceasta fac parte persoane nu întotdeauna credibile în relaţia cu minoritatea creştină: reprezentantul Consiliului Securităţii Naţionale, al Serviciului Naţional de Informaţii, al Ministerului de Interne şi Externe etc. Deciziile acestui for, care nu poate fi apelat de minorităţi şi din care ele însele nu fac parte, sunt definitive şi nu se poate face recurs împotriva lor.

În urmă cu două mii de ani, creştinismul a pornit triumfător din Palestina şi Asia Mică spre întreaga lume. În Asia Mică, adică Turcia de azi, creştinii mai reprezintă doar o mică minoritate. Nu sunt persecutaţi, dar nici lăsaţi să se exprime şi organizeze aşa cum şi-ar dori şi ar fi normal. Se simt mai degrabă trataţi ca cetăţeni de rangul al doilea, ca unii ce aparţin unei minorităţi naţionale, ca „persoane nesigure“, motiv pentru care sunt, de regulă, blocaţi în accesul lor spre serviciul militar sau spre universităţi. Deşi se ascunde în spatele unor sloganuri laiciste, Turcia evoluează tot mai mult spre o „republică sunnită“. Din nefericire, creştinismul în Turcia de azi este unul slăbit prin obstrucţionare. Mai rămâne o singură speranţă: Europa. O eventuală integrare a Turciei în Uniunea Europeană ar putea-o obliga să garanteze aceleaşi drepturi pentru creştinii din Istanbul şi Ankara, ca şi în Constantinopolul de odinioară, dar şi ca în majoritatea capitalelor Europei de astăzi.