De la dar la superofertă

Că trăim într-o societate de consum, nu mai este o noutate pentru nimeni. Această sintagmă, societate de consum, este repetată obsesiv la scară largă, de la pensionarii nostalgici, analişti ad-hoc ai evoluţiilor societăţii pe băncile din parc, adepţi ai sloganului pe vremuri era mai bine, şi până la cei mai în vogă invitaţi ai talk-show-urilor zilnice, al căror succes momentan este în cele mai multe cazuri strâns legat de consumul amintit mai sus. Multe eforturi, cercetări şi tomuri au fost dedicate până în prezent analizei resorturilor sociologico-etice ale fenomenului. Unii apreciază pozitiv consumul, vazându-l un semn clar al bunăstării şi progresului pe care le-a cunoscut omenirea mai ales în ultima jumătate de veac. Consumul este semnul, dar şi semnalul clar al prezenţei omului puternic. Însă nu doar atât. Consumul sau mai bine spus posibilitatea de a consuma reprezintă medalia pe care omul modern o primeşte ritmic de la societatea căreia i-a dedicat, îi dedică şi probabil îi va dedica cea mai mare parte a vieţii şi propriile energii. Proba de concurs rămâne la libera alegere a participantului, respectiv a medaliatului, cu o singură condiţie: pe cât posibil toate probele în acelaşi stadion.

Pe de altă parte, acestui optimism i se opune o teamă cronică de a nu fi transformaţi în consumatori lipsiţi de un anumit discernământ în alegerea pe care mai devreme sau mai târziu trebuie să o facem. Consumul de orice fel nu ar face nimic altceva decât să ne încorporeze într-o adevărată şi mondială massa damnata, care ne va înrobi pentru totdeauna libertatea şi de care nu ne vom putea deberasa niciodată. E posibil, totuşi, ca cei ce împărtăşesc astfel de convingeri să fi rămas mai mereu în afara podiumului.

Strâns legată de acest consum este şi întrebarea esenţială cu privire la ceea ce consumăm de fapt. Firesc ar fi ca acest consum să stea în strânsă legătură cu ceea ce ne este necesar sau cu propria dorinţă de la un moment dat. Însă domeniul publicitar a cunoscut un boom, iar influenţa lui asupra alegerii privitorilor a devenit incontestabilă. De fapt, aceasta este puterea reclamelor: de a te transforma din privitor în cumpărător, chiar dacă nu e neapărată nevoie. Însă cine ar putea rezista astăzi unei superoferte?

De vrem sau nu vrem, viaţa la superofertă devine din ce în ce mai atractivă pentru un număr tot mai mare de persoane. De pe panourile publicitare imense, cât faţadele clădirilor, şi până în paginile de internet ofertele se ţin lanţ. Fie că este vorba de celebrul şi cât se poate de simplul îndemn trei la zece mii de pe plajele româneşti ale anilor â90 (care nu presupunea absolut nici un efor financiar, în cel mai rău caz fiind afectate corzile vocale), fie de marile campanii publicitare susţinute şi desfăşurate în mass-media, omul actual priveşte peste tot numai superoferte. Iar un pic mai târziu începe să fie interesat, chiar dacă e vorba de beteală pentru pomul de iarnă în octombrie (plus un set de 6 globuri gratis), ori de papuci de plajă în martie (mingea de plajă superofertată din partea firmei). Am devenit pretenţioşi, pentru că nu mai consumăm decât la superlativ, dar nu calitate, ci din păcate cantitate. De la a consuma, la superofertă, ne-am modernizat şi am ajuns chiar să gândim în aceeaşi termeni, adică din ce în ce mai ieftin.

Superoferta devenind etalon, desigur că se aşteaptă ca toată lumea care are ceva de oferit să o facă în acelaşi mod. Maxim de câştig pe minim de efort. Aplicabilitatea ei se doreşte poate să fie unanimă, regulile după care se ghidează urmând a fi regăsite în locuri poate neaşteptate. Biserica nu ar trebui, în concepţia unora (comercianţi), să facă excepţie. Nu de puţine ori ea a fost apreciată în termeni de supermarket, confundându-se rânduiala pogorămintelor cu superoferta, iar acrivia cu parcimonia. Dincolo de provocările timpului, sau mai bine zis ale timpurilor, Biserica s-a călăuzit invariabil după învăţătura Evangheliei Mântuitorului, Cel Care a proprovăduit efortul pentru dobândirea adevăratei fericiri în împărăţia cerurilor. Biserica nu face superoferte, ci daruri, pentru că preţuieşte adevărata valoare a acelora pe care îi întâmpină. Anvergura darului (nu ofertei!) va fi direct proporţională cu dimensiunea implicării conştiente în comunitatea mădularelor trupului lui Hristos.

La Ospăţul Mirelui, adică la comuniunea de iubire cu Fiul lui Dumnezeu, fiecare va fi îngăduit ca oaspete în virtutea străduinţei fiecăruia. Nu vor fi îngăduiţi indivizi, ci numai persoane, iar intrarea se va face exclusiv pe baza invitaţiilor personalizate.