De la dezechilibru la iubirea ce păstrează mintea întreagă

Pierderea echilibrului sau chiar rătăcirea minţilor sunt determinate de cele mai multe ori de obişnuinţa de-a te gândi prea mult la tine însuţi. Înnebunesc aceia care sunt prea mult obsedaţi de propria lor persoană, de eul gonflat, de averile pe care le vor sporite. Astfel înţelegem că acela care iubeşte prea mult această viaţă pe aceea de dincolo nu va mai apuca s-o cunoască. Aşadar dacă acorzi prea multă importanţă propriei persoane, fii sigur că integritatea ta va avea de suferit, aceasta precum în cazul avarului care îşi închide comorile cu zeci de lăcate, dar până la urmă el va fi primul călcat de hoţi.

Fiind tot mai departe de gândul că tocmai acum ar trebui să privească necazul şi din alt unghi decât acela al unui fapt iremediabil, îşi va pierde minţile. Psihopatologia poate fi astfel înţeleasă şi ca incapacitatea de-a mai spera într-o altă ordine şi într-o altă justiţie decât cele pe care le cunoşti pe pământ. Dar psihopatologia este acuzată şi de aceia care nu mai cred în iubire. Iubirea este până la urmă răspunsul pe care-l primim într-o viaţă tixită de ghinioane. Acela care peste noapte se vede sărac, fie din cauza unui cataclism natural sau al altei nenorociri, nu ar trebui să-şi smulgă părul din cap, ci să vadă dincolo de orizontul imediat. Desigur, exemplul lui Iov este cel mai puternic, dar poate mergem prea departe. Simplu spus şi fără exemple ilustre, avem datoria să pricepem că nu trăim într-o cuşcă a absurdului de unde nu am mai putea evada. Cine este filosof al absurdului acela este duşman al Bisericii şi al înţelepciunii acesteia. Absurdul nu este creaţia Domnului, ci al acelor oameni - nu-i vorbă, foarte inteligenţi -, dar care l-au pierdut pe Domn. Punând în locul iubirii, al credinţei şi al speranţei o sete nesănătoasă de autenticitate, au decretat că întregul univers este absurd pentru a-şi justifica astfel propria neputinţă duhovnicească. Din păcate, şcoala absurdului continuă să facă discipoli. Absurdistanul se întinde de la Atlantic la Pacific şi încalecă noi şi noi meridiane. Este mai comod să crezi în absurd decât într-o ordine divino-umană în care toate îşi află rostul şi din care tot ce este viaţă, până la o râmă sau un pui de vrabie, se alimentează. Pierderea minţilor este preţul pe care-l plătesc în cele din urmă aceia seduşi de absurd. Ceea ce la început i-a încântat are un revers tragic. Gânditori celebri au clacat fiindcă nu au mai suportat vidul creat tot de ei însişi. O babă fără carte este de aceea superioară unui cărturar aventurier. Pe ea niciodată n-o s-o convingi că lumea nu are sens. Se va mira şi se va închina. Se va apăra astfel de o agresiune neghioabă. Orice om înzestrat cu bun simţ îşi va da seama că asemenea enunţuri nu sunt doar false, ci şi primejdioase. Primejdia lor e dată tocmai de lipsa de iubire a aceluia care decretează aşa ceva. El însă nu ştie că cine iubeşte suportă orice nedreptate şi-şi păstrează mintea întreagă. Ar şti dacă ar iubi, dar nu e în stare. Neiubind, nici nu ştie că nu teoria şi vorbele mari, ci iubirea este până la urmă dovada celeilalte vieţi unde toate se vor îndrepta.

Cineva spunea că iadul nu este altceva decât tocmai suferinţa de-a nu putea iubi. Nimic mai adevărat. Iadul se construieşte cu răceală şi uscăciune, cu fier şi zgură, cu beznă şi muţenie. Dar o singură rază de soare ca o privire îndrăgostită poate dezgheţa sloiurile...