De la închisorile comuniste la happy-end-ul din basme

Daţi-mi voie să mă rog şi să mă mărturisesc!" - astfel se deschide secvenţa din filmul-baladă Aşik-Kerib, intitulată: EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU. În biserica pustie, cu gândul la mâinile mamei, menestrelul azer extenuat mănâncă o pită aburindă - semn al casei părinteşti şi al dragostei materne. (La popoarele din Caucaz, pâinea are până azi o semnificaţie sacră.)

Fugind de urmăritorii tereştri, rapsodul pelerin plecat în ţări străine să dobândească avere, ca să-şi răscumpere mireasa, a ajuns foarte departe, chiar "Sfântul" care îl va întâmpina (după aparenţe, Moş Crăciun, Sfântul Nicolae sau Sfântul Gheorghe) îi va reproşa că a tulburat "baierele cerului". Dar comoara terestră nu a fost găsită, eroul este mai sărac ca oricând, iubita e aproape uitată, căci menestrelul nu şi-a recăpătat memoria spiritului, iar ferocii ostaşi musulmani continuă să ameninţe.

În mod neaşteptat, o procesiune de copii valahi cu icoana Sfântului Gheorghe îi aduce sărmanului rapsod salvarea de urmăritori, întruchipată de misteriosul "Sfânt pe un cal alb".

Dar cum momentul salvării supranaturale a lui Aşik-Kerib nu este unul martiric-solemn, Serghei Paradjanov preferă să-i dea salvatorului ceresc o înfăţişare mai apropiată de lumea basmelor: într-un cojoc alb, rumen la faţă, cu o barbă din vată lipită şi rodii atârnate la gât, "Sfântul pe un cal alb" e un fel de Moş Crăciun bonom de carnaval. Generos şi "grabnic ajutător" asemeni Sfântului Nicolae, prietenul copiilor, el îl va scoate pe aedul rătăcit din cele din urmă impasuri.

Una din virtuţile "nupţiale" pe care menestrelul trebuia să le dobândească (pe lângă neaplecarea spre puterile lumii) este memoria iubitei - în sens mistic, memoria stării paradiziace a omului (sens valabil pentru toate basmele dezvoltate în jurul călătoriei iniţiatice). "Sfântul pe un cal alb" îi reaminteşte sărmanului menestrel scopul călătoriei sale, îi vesteşte expirarea sorocului celor o mie de zile, juruite de logodnica sa Magul ca termen de aşteptare, şi îl conduce acasă "ca vântul şi ca gândul". Recăpătându-şi memoria, menestrelul îşi "revine în fire" - formulă ce trimite din nou la metanoia Fiului Rătăcitor.

"Închide ochii şi vom zbura!" Pe fundalul unui glob şcolar pământesc de carton, patronii cântului menestrel vestesc din scoicile sunătoare călătoria miraculoasă: "Aşik-Kerib zboară spre ţara sa natală!". "Sfântul necunoscut" îi dăruieşte o pungă cu galbeni (altă trimitere la Sfântul Nicolae) pentru peţirea iubitei şi praf de pe copita calului său năzdrăvan.

Urmează ultima încercare: sosirea acasă incognito şi proba recunoaşterii de către familie. Dar mama menestrelului este orbită de durerea pierderii fiului său, iar ceilalţi concitadini, aflaţi sub influenţa tiranului Nadir-Paşa, tatăl miresei, ar fi prea puţin dispuşi să-l recunoască.

În palatul său, frumoasa Magul şade tristă; trei porumbei negri o străjuiesc deasupra unui negru covor înflorat. Luciul paloşului şi cupa de otravă sunt pregătite să îi ia viaţa, în caz că ursitul inimii sale nu se va întoarce. Dar iată că logodnicul soseşte la curte şi îşi povesteşte tuturor peripeţiile incredibile, pe care va trebui să le şi dovedească. Tatăl fetei şi rivalul său Kurşid-Bek îl ameninţă cu moartea pentru impostură. Proba cuvintelor trebuie întărită de o minune, care va veni din darul lui "Moş Crăciun", dar va fi potenţată şi de iubirea maternă. Mama menestrelului îşi recunoaşte fiul - semn că nu şi-a pierdut vederea lăuntrică - şi, graţie elixirului de pe copitele calului năzdrăvan, îşi recapătă lumina ochilor. De două ori fericită, bătrâna mamă răspândeşte vestea cea bună în cetate.

În buna tradiţie a basmelor, urmează marea nuntă. Fata, gătită de sărbătoare, este însoţită de porumbei albi; copacul, care purta odinioară rodii negre, s-a umplut acum de rodii vopsite în alb - culoarea nunţii. Mirii dansează, desfăcându-şi în faţa ochilor pliurile ample ale mânecilor de atlas ca zăpada, asemeni unor păsări ale Raiului, gata să-şi ia zborul. În miezul petrecerii musulmane se aud clopote de biserică!

Triplu happy-end, acceptat, pare-se, numai în cine-rapsodii şi în basme. În pofida deceniilor de prigoană şi a infernului închisorilor sovietice prin care a trecut, Paradjanov are marea generozitate a iertării depline, exprimată artistic în happy-end-ul maximal din ultimul său film, care devine astfel testamentar. Poate exista un exemplu mai convingător al iertării depline şi al biruinţei sufleteşti? Iată polii între care se deschid porţile adevăratului Paradis.