De la „moartea“ lui Dumnezeu la religia postmodernă (I)

Încă de pe la începutul secolului al XIX-lea, ateismul dobândise o tot mai mare consistenţă. Progresul crescând al ştiinţelor şi tehnologiei în Occident determinase apariţia unui pronunţat spirit de autonomie şi independenţă, pe fondul căruia unii şi-au declarat public detaşarea de orice credinţă religioasă sau îşi duceau viaţa ca şi când Dumnezeu n-ar mai exista. Ne aflăm, de fapt, exact în perioada în care Ludwig Feuerbach, Karl Marx, Charles Darwin, Friedrich Nietzsche şi Sigmund Freud, ca să amintim doar câţiva dintre ei, au creat tot felul de filosofii şi interpretări ale realităţii în care Dumnezeu nu-şi mai găsea absolut nici un loc. Într-adevăr, pe la sfârşitul acestui secol, mulţi oameni începeau să trăiască sentimentul că, dacă Dumnezeu încă nu "murise", atunci era datoria fiinţelor umane, raţionale şi emancipate să-L ucidă, pentru a se putea elibera de sub o tutelă autoimpusă şi exterioară. Această stare de fapt ne este ilustrată cel mai bine de către filosoful nihilist german Friedrich Nietzsche, în anul 1882, când a recurs la o strategie agresivă, proclamând moartea lui Dumnezeu. Evenimentul a fost anunţat prin intermediul parabolei cu nebunul care, într-o dimineaţă, alerga prin piaţă strigând: "Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!". Când cei adunaţi în jurul său l-au întrebat cu dispreţ unde credea că se dusese Dumnezeu, el s-a holbat la ei şi i-a întrebat, la rându-i: "Unde a plecat Dumnezeu?". Iar apoi a strigat: "Am să vă spun eu. Noi l-am ucis - voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!". Aceste cuvinte nu vor face altceva decât să smulgă omenirea din rădăcini, s-o destabilizeze pentru foarte multă vreme şi s-o arunce într-un univers fără nici o ţintă.

Moartea lui Dumnezeu proclamată de Nietzsche avea să ducă la disperare şi o spaimă fără precedent

Ea induce oamenilor sentimentul că merg într-o direcţie absolut necunoscută. "Mai există oare un sus şi un jos?", urla amarnic nebunul. "Nu rătăcim ca printr-un neant nesfârşit?" (Fr. Nietzsche, Ştiinţa voioasă. Genealogia moralei. Amurgul idolilor, trad. rom. Humanitas, Bucureşti, 1994, "Cartea întâi", 125, p. 130).

Nebunul lui Nietzsche, deşi complet derutat, dorea să sugereze că moartea lui Dumnezeu ar presupune o etapă nouă în istoria omenirii. Şi, pentru a fi demni de această crimă împotriva lui Dumnezeu, oamenii ar trebui să fie întronaţi ei înşişi în locul lui Dumnezeu. Supraomul (der Übermensch) decretat de filosoful nihilist va lua locul lui Dumnezeu pentru multă vreme în conştiinţa unora, declarând război vechilor valori creştine, în special, şi celor moral-religioase în general (cf. pe larg idem, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. rom., ed. a 3-a, Humanitas, Bucureşti, 2000).

Din păcate, curentul acesta malefic care cuprinsese o mare parte a culturii occidentale, chiar dacă mai târziu, aproape la un secol după aceea, avea să-i contamineze şi pe unii teologi. În 8 aprilie 1966, pe coperta revistei Time se putea citi următoarea întrebare: "Dumnezeu e mort?". În cuprinsul ei, revista aducea la cunoştinţa cititorilor ei o mişcare teologică de această dată, care se înscria pe linia curentului în discuţie, şi anume teologia radicală a morţii lui Dumnezeu. Această mişcare era, în fapt, un conglomerat de voci şi păreri dintre cele mai diferite şi disparate. În rândurile ei regăsim teologi culturali care se luptau cu ceea ce ei numeau "era postcreştină" (vezi G. Vahanian, The Death of God: The Culture of Our Post-Christian Era, Braziller, New York, 1961), apoi pe episcopul anglican John Robinson şi pe teologul american Hervey Cox, în efortul lor de a iniţia o anume reformă populară (vezi J. Robinson, Honest to God, Westminster Knox, Philadelphia, 1972; H. Cox, The Secular City: Secularization and Urbanization in Theological Perspective, Macmillan, New York, 1966), dar şi pe un alt teolog american, Thomas J.J. Altizer, autorul conceptului despre teologia morţii metafizice a lui Dumnezeu (vezi Th. J. J. Altizer, The Gospel of Christian Atheism, Westminster, Philadelphia, 1966). Ceea ce toţi aceştia aveau în comun era un fel de sentiment colectiv, potrivit căruia cultura occidentală în general şi tradiţia iudeo-creştină în particular intraseră într-o profundă "criză teologică" (cf. R. Fern, "The Death of God: An Analysis of Theological Crisis", în: Review of Religious Research 9, nr. 3 [primăvara 1968], p. 171). Explicaţia în acest sens rămâne una confuză: fie limbajul religios îşi pierduse în mare măsură înţelesul, fie, mai grav, multe atrocităţi reuşiseră să pervertească înţelesurile moştenite. E vorba de războaie mondiale, genociduri, armament nuclear, impasul Războiului Rece între Est şi Vest, care laolaltă, în secolul al XX-lea, au reuşit trista "performanţă" de a transforma optimismul asociat cu perioada modernă într-un pesimism profund şi de durată (cf. M. Hardt şi A. Negri, Empire, Harvard University Press, Cambridge, 2000, p. 46).