De la orbire la vedere, de la moarte la viaţă...

Dintru început Dumnezeu ne-a făcut să vedem, să vedem ceea ce este viu, să vedem Viaţa… şi să avem atâta conştiinţă încât să şi numim viul, pentru ca, după cum este văzut şi numit ca viu de către om, să fie şi de către Dumnezeu. Aceasta este generozitatea Iubirii.

Dacă urmărim întreaga perioadă a duminicilor de după Paşti, observăm că mesajul pericopelor ne conduc invariabil asupra aceluiaşi miez: descoperirea identităţii lui Hristos în faţa oamenilor, ipostazele conlucrării unora dintre ei la împlinirea voii Tatălui, iar la polul opus, relevarea indiferenţei sau negarea deschisă faţă de prezenţa şi lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat şi Înviat din morţi în mijlocul umanităţii. Foarte simplificat spus, ne sunt propuse două tipuri umane ale condiţiei omului căzut: orbii spiritualii născuţi din Adam, care doresc să re-vadă, şi cei care, deşi orbi, admit că văd (Ioan 9, 41) - anulând astfel orice posibilitate de vindecare. Insistenţa Tradiţiei asupra orbirii spirituale este un indiciu sigur că recuperarea noastră ca fii ai împărăţiei Tatălui nu poate debuta fără recăpătarea vederii, a acelei stări sufleteşti capabile să-l recunoască, să-l vadă pe Dumnezeu, să-l urmeze. Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat (Luca 11, 34). Am văzut în Evanghelii cum îngerii căzuţi care stăpâneau oameni erau capabili să-l recunoască pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (Matei 8, 29; Marcu 1, 24; 5, 6-7; Luca 4, 41); orbul spiritual nu poate. Şi, din acest context, să sesizăm necesitatea permanentei ascultări faţă de părintele duhovnic, ghidul nostru spiritual. Aici, duhul pitonicesc ce sălăşluia în femeie vede cine este apostolul Pavel şi însoţitorii lui: Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii (Faptele Apostolilor 16, 17). Sfântul Pavel eliberează slujnica în numele lui Hristos. Reacţia duhurilor răutăţii (Efeseni 6, 12) nu întârzie să apară. Apostolul şi comunitatea sfinţilor pe care o păstoreşte sunt închişi şi torturaţi. Ostilitatea maximă vine din parte temnicerului: i-a băgat în fundul temniţei şi le-a strâns picioarele în butuci; (Faptele Apostolilor 16, 24). Ce amarnică privelişte: omul robit de patimi, instrument al duhurilor răutăţii împotriva semenilor săi! Să luăm aminte - noi, cei slabi în virtute şi în urmarea lui Hristos - la atitudinea sfinţilor: Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau (Faptele Apostolilor 16, 25).

După milostivirea şi pedagogia lui Dumnezeu, încercarea sfinţilor devine izvor de convertire pentru temnicer. Ochii inconştienţei trecuţi prin forja evenimentelor sunt eliberaţi de întuneric; temnicerul vede ceea ce înainte nu putea; şi nu numai minunea ce se petrece cu cei închişi este cea care-l trezeşte (deschiderea uşilor temniţei/dezlegarea legăturilor), cât mai ales observarea unui tip de umanitate, a unui mod de vieţuire pe care nu l-a mai cunoscut nicăieri: sfinţii Bisericii, slăvindu-şi Domnul chinuiţi fiind, nelăsând ca suferinţa lor să se reverse distructiv în jur (împovărând sau influenţând negativ viaţa aproapelui - oricare ar fi acela), ci mai mult, făcându-se prieteni ai lui Hristos, prin participarea la mântuirea lui (Faptele Apostolilor 16, 27-34). Eliberarea de sus se petrece în exterior cu cutremur mare pentru sfinţi şi cu aceeaşi magnitudine, dar interioară, în sufletul temnicerului; acesta, cerând lumină, s-a repezit înăuntru inimii sale şi, văzându-şi ochiul orbit, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila, cerându-le: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc? (Faptele Apostolilor 16, 29-30).

Pericopa din Evanghelia după Ioan se adresează aceloraşi orbi. Şi toate, pentru ca ochiul nostru să se limpezească şi să se obişnuiască cu discernerea lucrărilor lui Dumnezeu. Cu toţi cei care au renunţat la mentalităţile lumii, la gândurile/gândirea insuflată de duhurile răutăţii, Hristos a operat curăţirea ochiului spiritual, recrearea lui: a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând (Ioan 9, 6-7). Iar cu toţi cei care renunţă astăzi, curăţeşte şi recreează cu scăldătoarea iertării şi cu însuşi preascump Trupul şi Sângele Său. În aceeaşi tonalitate a con-slujirii din pericopa Apostolului, orbul Evangheliei stă ca mărturisitor al Lui în faţa oamenilor - orbii ce consideră că văd. Ca şi slăbănogul cel tăinuit ca orb din Duminica a IV-a, ca şi femeia samarineancă din Duminica a V-a, orbul din naştere - oricare dintre noi suntem, prin Botez şi prin celelalte Sfinte Taine, în întâlnirea cu El, vindecaţi de orbire şi trimişi în faţa celor care încă nu-L văd, pentru a mărturisi despre El, despre schimbarea ochilor noştri sufleteşti. Dacă la interpelarea lumii: Cum ţi s-au deschis ochii? (Ioan 9, 10) răspundem indicând Cine anume ne-a deschis ochii, la capătul mărturisirii ne aşteaptă din nou cu dor Hristos, invitându-ne la o vedere şi mai intensificată a Lui: Orbule, mă iubeşti tu pe Mine, mă iubeşti mai mult decât aceştia?