De te voi uita, Ierusalime…

Fiecare dintre noi ştie ce înseamnă Ie­ru­sa­li­mul şi locurile din preajmă. Toţi ştiu că Mântuitorul şi-a legat numele de acest spaţiu în primul rând prin naşterea Sa foarte aproape de Ierusalim, la Betleem, apoi prin numeroasele călătorii pe care le-a făcut la Templul din Ierusalim şi mai târziu însoţit de uce­nici, când le propovăduia aces­tora cuvintele vieţii veşnice. Cei care L-au ascultat şi I-au devenit apostoli au dus îndemnurile Mântuitorului până la marginile lumii, după cum El a poruncit. Din Biserica Ieru­sa­li­mu­lui au pornit aceste cuvinte, iar una dintre rudeniile Dom­nului (Iacov) a fost primul episcop al slăvitei şi sfintei cetăţi. De atunci până în prezent, Biserica Ierusalimului a trecut prin numeroase încercări. Apostoli, ucenici de-ai lor, martiri, ierarhi, sfinţi palestinieni şi ierusalimi­teni au strălucit în decursul vremurilor.

Încă din primele veacuri, în pustiul Iudeii, în pustiul Be­tle­e­mu­lui şi-n alte locuri, numeroşi călugări autohtoni sau veniţi din alte zone ale lumii au dorit să-şi sfinţească viaţa, trăind şi căl­când pe urmele paşilor Dom­nului. Cuvioasa Maria Egip­tean­ca, cel mai tulburător exemplu de pocăinţă din istoria Bisericii, şi-a început drumul către sfin­ţe­nie tocmai în Bi­serica Sfântului Mormânt, călătorind apoi spre pustiul de dincolo de Iordan, unde a ajuns la asemănarea cu îngerii prin viaţa ei nepământeană. De ase­menea, numeroşi călugări şi că­lu­găriţe s-au ridicat la măsura sfinţeniei, schimbându-şi viaţa, pentru că pă­mân­tul pe unde au trecut paşii Mântuitorului a rodit la nes­fâr­şit sfinţenie. Pe Valea Iordanului sunt foarte multe ruine ale mă­năs­tirilor de altădată, care până la venirea perşilor aveau mii de călugări, într-una dintre cele mai înfloritoare perioade duhov­ni­ceşti din istoria monahismului, aidoma celei din Egipt.

Şi astăzi, unele mănăstiri păs­trează rânduielile de demult şi dorinţa de sfinţire a vieţii. Amintesc printre acestea Mă­năs­tirea „Sfântul Sava“ din pus­t­iul Betleemului, unde au fost cândva mii de călugări, apoi re­nu­mita mănăstire din pustiul Hozeva, închinată Sfântului Gheor­ghe Hozevitul, care adă­pos­­teşte şi moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Mănăstirea Neamţ, ori Lavra Sfântului Cu­vios Hariton. La Hozeva, Sfântul Ioan Iacob este cinstit cu evlavie şi pentru faptul că la sfintele sale moaşte s-au întâmplat foarte multe minuni. O parte din acestea au fost înmănuncheate în­tr-o carte realizată de arhimandri­tul Constantinos, stareţul mă­năs­tirii, cu mărturii inclusiv de la persoane care l-au cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob.

În istoria Bisericii Ieru­sa­li­mu­lui sunt unele chipuri de ie­rarhi şi patriarhi monumentali, care au păstrat credinţa în faţa presiunilor exercitate din foarte multe părţi, ori martiri îm­pre­u­nă cu monahii de la „Sfântul Sava“ şi cu cei din alte mănăstiri ierusalimitene, care au preferat să moară apărând Locurile Sfin­te.

În decursul timpului, patriar­hii Ierusalimului, forţaţi de îm­pre­jurările existente, au apelat la ajutorul principilor români. Mai bine de 500 de ani, când Patriarhia Ierusalimului s-a aflat sub turci, era obligată să plătească în fiecare an un tribut. Acele multe pungi cu aur nu puteau fi adunate de la puţinii şi săracii pelerini care ajungeau la Ierusalim. În acele condiţii, au apelat la ajutorul conducătorilor ţărilor creştine, iar românii s-au situat printre marii binefăcători ai Patriarhiei Ierusalimului şi ai mănăstirilor din cuprinsul ei.

În contextul anului pe care Sfântul Sinod al Bisericii Or­to­do­xe Române l-a închinat Sfân­tu­lui Domnitor Martir Con­stan­tin Brâncoveanu, e bine să amin­tim că Patriarhul Ierusalimului Hrisant Nottara, contemporan cu Sfântul Constantin, a venit de foarte multe ori la Bucureşti pentru a-i cere sprijin. I-a plătit acestuia toate datoriile pe care le avea Patriarhia Ierusalimului faţă de turci, nu doar cele din timpul vieţii sale, ci şi din urmă, neplătite, care ar fi dus la în­chi­derea Bisericii Sfântului Mor­mânt, aşa cum s-a întâmplat une­ori. Patriarhul Ierusalimului a apelat de multe ori la ajutorul domnitorilor români, din Mol­do­va sau Ţara Românească. Anto­nio Maria del Chiaro, secretarul Sfântului Constantin Brân­co­vea­nu, spunea că voievodul se îm­brăca numai cu veşminte din aur aduse de un negustor din Veneţia. Aceluiaşi negustor i-a comandat veşminte speciale şi pentru Patriarhia Ierusalimului. Dăruirea de Evanghelii, cruci, sfinte vase ferecate în argint şi în aur, veşminte şi, peste toate aces­tea, plata datoriilor arată mă­rinimia marelui domn al Ţării Româneşti.

Către sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, românii au dorit să construiască la Ierusalim o biserică. Au bătut de mai multe ori acest lung drum care se făcea cu dificultate atunci, pentru că trebuia să mergi cu corabia de la Con­stan­ţa la Constantinopol, iar din mărturiile unui călugăr de la Neamţ care a călătorit la în­ceputul veacului al XX-lea la Ie­rusalim am aflat că în portul din Constantinopol erau liste de aşteptare pentru pasageri. Cele mai multe corăbii transportau marfă spre Orient, şi mai puţin pelerini. La Constantinopol, în port, pelerinii erau nevoiţi să aştepte uneori şi o săptămână sau chiar mai mult până să se îm­barce spre Ierusalim. În con­di­ţiile acestea, mai mulţi români, clerici şi mireni, între care s-a aflat şi un cunoscut profesor de drept de la Universitatea din Iaşi, Teodor Burada, au făcut de mai multe ori acest drum şi au bătut la porţile turceşti, pentru că aceştia erau acolo stăpânitori, şi la uşa Patriarhului Ieru­sa­li­mu­lui pentru a primi încu­viin­ţa­rea construirii unei biserici. După plecarea turcilor, la finalul Primului Război Mondial au venit britanicii, care au instaurat aşa-numitul Protectorat britanic asupra Locurilor Sfinte, ce a durat până în anul 1948. În această perioadă am reuşit să construim o biserică la Ierusalim şi alta la Iordan. În aceste Aşe­ză­minte Româneşti au venit pe­le­ri­nii români cărora li s-a îngăduit să ajungă la Locurile Sfinte, care doreau să asculte slujbele în lim­ba română, în afară de cele să­vâr­şite în bisericile Patriarhiei Ierusalimului. În perioada aceas­ta, reprezentanţii Bisericii noastre, şi chiar patriarhii Ro­mâ­niei au avut legături frăţeşti, schimburi de scrisori cu patria­r­hii Ierusalimului. S-au succedat mai mulţi patriarhi, între care Damianos, Timotei, Benedict şi Diodor, de fericită pomenire.

Patriarhul Miron Cristea a făcut o vizită la Ierusalim în anul 1927, în urma căreia s-au con­struit cele două biserici ro­mâ­neşti în Cetatea Sfântă şi în apropiere de Iordan. Patriarhul Jus­tinian a călătorit şi el la Ier­u­sa­lim cu prilejul sfinţirii bisericii româneşti, din luna mai, anul 1975. El a fost însoţit de doi vii­tori patriarhi, care în vremea aceea păstoreau unul la Iaşi, Mi­tro­politul Iustin Moisescu, şi altul la Craiova, Mitropolitul Teoc­tist Arăpaşu. Astfel, am putea spune că biserica românească de la Ierusalim a fost sfinţită de trei patriarhi ai Bisericii româneşti.

Patriarhul Diodor al Ieru­sa­li­mu­lui a vizitat România de trei ori, prima dată în 1982, slujind la Suceava, de sărbătoarea Sân­zi­enelor, la hramul cunoscutei mănăstiri, când a fost hirotonit întru arhiereu arhimandritul Pimen Zainea, apoi la în­mor­mân­ta­rea Patriarhului Iustin Moises­cu, în ziua de 3 august 1986, precum şi la sfârşitul aceluiaşi an, în luna noiembrie, la întronizarea celui de-al cincilea Patriarh al României, Teoctist Arăpaşu.

Actualul Patriarh al Rom­â­niei, Preafericitul Părinte Daniel, a vizitat de mai multe ori Ţara Sfântă, în vremea studiilor sale în Occident, dar şi ca Mi­tropolit al Moldovei şi Bucovinei, însoţindu-l pe Patriarhul Teoc­tist la jubileul din anul 2000, când au fost prezenţi la Ie­ru­sa­lim şi Betleem toţi întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe şi con­du­că­torii statelor ortodoxe. Cu acel prilej, ierarhii români au făcut o vizită frăţească Patriarhului Diodor, care era suferind (a trecut la cele veşnice în acelaşi an).

Acum, după 28 de ani de la ultima vizită a unui Patriarh al Ierusalimului, se va afla în România Patriarhul Teofil al III-lea al Ierusalimului şi a toată Palestina.

Patriarhul Teofil, după numele de botez Ilie Ianopulos, s-a născut în Gargalianis, Grecia, în 1952. A venit la Ierusalim ca tâ­năr novice, în iulie 1964, dorind să slujească Patriarhiei Ieru­sa­li­mu­lui. A urmat Şcoala Patri­ar­hiei Ierusalimului până în anul 1970. La 28 iunie 1970 a devenit monah, fiind tuns de către Pa­tri­arhul Ierusalimului de la acea vreme, Benedict, şi primind numele de călugărie Teofil. La 1 iulie 1970 a fost hirotonit iero­dia­con la Altarul bisericii de la Golgota de către Arhiepiscopul Iordanului, Vasile. În următorii ani a slujit la Biserica Învierii şi s-a numărat printre diaconii Patriarhului Benedict. La 1 iulie 1975 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul de Ie­ra­po­leos, Diodor, viitorul Patriarh al Ierusalimului. A urmat Fa­cul­ta­tea de Teologie la Atena, iar în anul 1978 a primit rangul de arhimandrit. A fost profesor la Şcoala Patriarhiei Ierusalimului şi Superior al Mănăstirii Sfân­tului Haralambie, ocupându-se de apariţia periodicului Patri­ar­hiei Ierusalimului, „Nea Sion“, mai ales începând cu anul 1981. A studiat în Anglia, la Uni­ver­si­ta­tea din Durham, iar în 1986 a fost numit secretar al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusa­li­mu­lui. A reprezentat Patriarhia Ie­rusalimului la mai multe întâlniri internaţionale. În perioada 1991-1996 a fost egumen al Mă­năs­tirii Ortodoxe Greceşti din Cana Galileii. În 1997 a fost re­pre­zentantul Bisericii Ierusa­li­mu­lui în Qatar, iar în anul 2001 a fost numit reprezentantul Bi­se­ricii Ierusalimului la Moscova, iar mai apoi a fost ales superior al Bisericii Sfintei Învieri şi stareţ al Sfântului Mormânt, pâ­nă în anul 2005, demnitate din care a fost ales Arhiepiscop de Tabor, în ziua de 14 februarie 2005.

În acelaşi an 2005 a fost ales Patriarh în ziua de 9 august, iar la 9 noiembrie a fost instalat în Biserica Sfintei Învieri a Pa­tri­ar­hiei Ierusalimului.