Declaraţia universală a drepturilor omului, la 60 de ani

S-au împlinit 60 de ani de când a fost adoptată Declaraţia universală a drepturilor omului. Era la scurt timp după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Oamenii realizau câte vieţi a costat războiul, câte resurse au fost risipite, câte daune au fost lăsate în urmă. Erau îngrijoraţi. Pentru că înţelegeau că omenirea nu poate continua cu alte războaie, mulţi căutau o cale de a spune nu războiului. Era necesar ca statele să se angajeze în respectarea unor principii. La 10 decembrie 1948, la Paris, Naţiunile Unite au adoptat Declaraţia universală a drepturilor omului (un preambul şi 30 de articole).

Ziua de 10 decembrie a constituit pentru mulţi ocazie de reflecţie la cum s-a născut Declaraţia şi la însemnătatea celor 60 de ani. De altfel, anul 2008 a însemnat un an dedicat celebrărilor aniversării proclamării acestei carte fundamentale pentru convieţuirea paşnică între popoare.

Redactarea Declaraţiei a cunoscut multe dificultăţi. Mulţi s-au opus recunoaşterii unor drepturi universale în orice timp şi loc. În special cultura laico-iluministă susţinea că nu există drepturi universale, valabile pentru toate culturile, pentru toate popoarele.

Conform articolului 1, „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii“. Baza o constituie demnitatea umană, faptul că omul este o valoare care se bucură de demnitate. Celelalte articole nu reprezintă decât o serie de principii (drepturi) de respectat, care detaliază în ce constă demnitatea umană.

Pentru creştini, oamenii sunt toţi fraţi, întrucât sunt fiii aceluiaşi şi unic Dumnezeu. Drepturile omului exprimă demnitatea transcendentă a persoanei, iar Declaraţia universală, al cărei autor, Rene Cassin, îi identifică rădăcinile în cele zece porunci, a fost un moment important în maturizarea, din partea omenirii, a unei conştiinţe morale corespunzătoare cu demnitatea persoanei.

Declaraţia rămâne cel mai important punct de referinţă în dezbaterile culturilor asupra libertăţii omului şi asupra demnităţii şi reprezintă baza legislativă comună pentru orice discuţie asupra drepturilor omului.

În cele şase decenii de viaţă, carta ONU asupra drepturilor omului a suportat multe încălcări. Este de-ajuns să ne amintim ce s-a întâmplat în fostul bloc comunist şi ce se întâmplă astăzi în zone în care libertatea de conştiinţă este încălcată. Pe de altă parte, există interpretări eronate care au făcut să pătrundă în discursul asupra drepturilor teme cum este cea a avortului ca drept inatacabil al femeilor, aşa-zisele drepturi reproductive.

Cu toate încălcările şi interpretările, drepturile omului au fost acelea pe care oamenii s-au putut baza şi le-au putut pretinde. „Dacă nu ar fi fost Declaraţia universală a drepturilor omului, astăzi probabil lumea ar fi infinit de mult mai conflictuală şi mai violentă“, afirmă preşedintele Uniunii Juriştilor Catolici Italieni, Francesco DâAgostino.

Diferite au fost iniţiativele internaţionale care, în cursul anului 2008, au celebrat primele şase decenii ale unui text cuprinzând toată gama libertăţilor fundamentale. Acestea au culminat cu ziua aniversării. Sfântul Scaun a promovat o celebrare solemnă în după-amiaza zilei de 10 decembrie, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea. Mai întâi responsabili de departament din Vatican şi Corpul diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun au reflectat asupra actualităţii Declaraţiei, mulţumită contribuţiei unor conferenţiari de prestigiu. După intervenţiile invitaţilor, au fost premiate personalităţi şi instituţii care s-au distins în mod deosebit în domeniul social şi în promovarea păcii în anul 2008. Un premiu a fost atribuit lui Cornelio Sommaruga, fost preşedinte al Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, în timp ce alte patru proiecte de solidaritate şi asistenţă, activate în diferite părţi ale planetei, au primit celelalte patru premii. Manifestările s-au încheiat cu un concert de muzică clasică.

Declaraţia drepturilor omului reprezintă şi astăzi „o adevărată piatră de hotar pe calea progresului moral al umanităţii“ (Ioan Paul al II-lea). La 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei, Biserica „luptă pentru a garanta ca drepturile omului să nu fie doar proclamate, ci şi respectate“, a declarat recent arhiepiscopul Dominique Mamberti, secretar vatican pentru Raporturile cu Statele.

Să ne gândim la intoleranţa faţă de creştini, la faptul că există ţări unde discipolii lui Cristos sunt prigoniţi, ucişi sau închişi. China, India, Afghanistan, Arabia Saudită, Coreea de Nord, Etiopia, Eritreea, Nigeria, Sudan sunt doar câteva dintre ele.

Să ne gândim că, în contextul legislaţiilor care permit avortul sau eutanasia, apărarea dreptului la viaţă, în toate dimensiunile sale, are astăzi prioritate. Apărând dreptul la viaţă, se apără implicit dreptatea, pacea şi mai ales viitorul.

Să ne gândim la traficul de fiinţe umane care este una dintre rănile sângerânde ale timpului nostru. Se condamnă sclavia din trecut, dar se uită sclavia modernă. În zilele noastre, sunt 27 de milioane de noi sclavi în lume, un număr mai mare decât atunci când sclavia era legală.