Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Definiţia duminicii: înnoirea vieţii prin experienţa euharistică

Definiţia duminicii: înnoirea vieţii prin experienţa euharistică

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Jan Nicolae - 23 Apr, 2014

Duminica Sfântului Apostol Toma reprezintă Înnoirea Învierii lui Hristos, ecoul luminos al Paştilor, definiţia şi temelia tuturor duminicilor anului bisericesc, experienţa capitală a tuturor oamenilor bisericeşti şi, totodată, icoană a zilei veşnice a măreţiilor şi uimirilor eshatologice. Locul geometric al acestei experienţe pururea înnoitoare este coasta cea de văpaie a Domnului, matricea euharistică a Bisericii. Toţi cei chemaţi, în fel şi chip, de Domnul, de la necredinţă la credinţă, fac această experienţă euharistică a atingerii de rănile Domnului şi a umplerii de slavă şi de adevăr. Căutătorul sincer al adevărului face la un moment dat prin intervenţie divină, care se poate numi invitaţie, îmbiere, poftire, trecerea de la îndoială la înnoială, de la necredinţă la credinţă, printr-o experienţă de deplină încredinţare. Această experienţă a încredinţării se repetă şi devine sursa înnoirii perpetue a vieţii şi pregustare a vieţii în dimensiunea ei ultimă, eshatologică, împărătească, desăvârşită. Experienţa euharistică, prin excelenţă pascală, trece viaţa noastră din istorie în eshaton, de la altarul văzut la tronul slavei, de la savoare la uimire, de la atingere la unire, de la vechi la nou, de la stricăciune la inalterabilitate, de la instabilitate la stare desăvârşită, de la întunericul necredinţei la lumina credinţei, de la lipsa de întemeiere a vieţii la temei tare, de la vagul incertitudinii la certitudini puternice.

Duminicile sunt, aşadar, prilejurile simple ale primenirii vieţii umane concrete în Dumnezeul Cel Viu. Cine nu are duminică în sensul deplin al cuvântului nu are viaţă, pentru că nu are credinţă înnoită, încercată, încredinţată, împrospătată la sursă. Rătăcirile şi împuţinările vieţii, sub toate aspectele, îşi au originea într-o pierdere din vedere a centrului vital, experienţa euharistică comunitară. Evlavia euharistică veche răzbate prin obiceiurile strămoşeşti. Omul euharistic al Bisericii era omagiat odinioară de junii colindători că şi-a arvunit viaţa Domnului, mergând în fiecare duminică la Liturghie „prin negri întunerici, la dalbe biserici/ tot cu luminele şi cu prescurele“. În Occidentul medieval, a apărut cândva o temă iconografică numită „Hristosul duminecii“ în care erau mustraţi toţi cei care încălcau din exces de zel timpul sfânt al zilei euharistice. Tot astfel sunt moralizaţi şi la noi, în zorii modernităţii, prin frescele Judecăţii de prin pridvoarele bisericeşti, precum cel de la Hurezii Brâncovenilor, toţi cei care neglijează Liturghia duminicală şi calcă timpul sacru, plasându-se în afara sau la marginea vieţii celei adevărate. Până la urmă, toate împuţinările şi răstălmăcirile vieţii creştinilor tot aici îşi află prima cauză.

Toate disputele teologice au pornit de la neglijarea acestui focar central al vieţii bisericeşti, de la o autoexcomunicare din Trupul mistic al Vieţii, expulzarea din adevăr printr-o atitudine nemulţumitoare, non-euharistică, de iscodire neroadă. Mai toate scepticismele veacului pornesc de la uitarea acestei experienţe esenţiale, capitale a atingerii, pipăirii Logosului întrupat şi rănit din iubire de oameni şi oferit în Potirul Bisericii. Marile înnoiri ale vieţii bisericeşti din perioada modernă, disputa colivarilor athoniţi (Sf. Nicodim Aghioritul, Neofit Kavsokalivitul), primăvara filocalică, renaşterea euharistică (Sfântul Ioan de Kronstadt) au în centru regăsirea caracterului pascal şi eshatologic al duminicii, concretizat în cuminecare. Inclusiv mişcarea şi renaşterea liturgică apuseană au dus, în cele din urmă, la turnura teologică a fenomenologiei, căci viaţa euharistică ferventă înnoieşte deplin cugetul omenesc.

Experienţa lui Toma, a necredinţei roditoare de credinţă, exprima în cateheza Bisericii mamă din Ierusalim un pisc al încredinţării, o experienţă tare, o ultimă şi minunată dovadă a realităţii depline a Răstignirii Domnului din iubire de oameni: „Să nu tăgăduieşti pe Cel Răstignit! Dacă-L vei tăgădui, sunt mulţi care să te combată! (…) Vor sta împotriva ta ostaşul care a împuns cu suliţa coasta Lui, femeile care erau atunci de faţă, catapeteasma templului, care s-a rupt atunci, scaunul de judecată al lui Pilat, care acum este pustiu prin puterea Celui răstignit atunci. Te va combate această sfântă Golgotă, care se înalţă deasupra locurilor de primprejur, care se vede până astăzi şi care arată până acum cum s-au despicat atunci pietrele la moartea lui Hristos. Te va mustra mormântul de alături, unde a fost pus. Te va mustra şi piatra de la uşa mormântului, care până azi stă lângă mormânt. Te vor mustra îngerii, care erau atunci de faţă, şi femeile care s-au închinat Lui după Înviere. Te vor mustra Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, Toma, care a pus mâna în coasta Lui şi degetele în semnele cuielor. Căci el pentru noi a pipăit cu dinadinsul pe Domnul. Iar ceea ce tu, care nu erai atunci de faţă, ai vrea să cauţi, aceea a căutat-o el fiind de faţă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XIII-a).

Dacă ne vom aminti că în Duminica cea dintâi de după Paşti, neofiţii, cei botezaţi în noaptea pascală şi catehizaţi mistagogic în toată săptămâna luminată, lepădau veşmântul alb baptismal, fiind în mod paradoxal îndemnaţi să rămână pururea îmbrăcaţi în alb, vom înţelege că experienţa euharistică este aceea prin care nunta tainică dintre Dumnezeu şi umanitate se continuă în trupul şi sângele nostru. Axa teologică şi pastorală a întregului an bisericesc este tocmai Paştele ca înnoire a Învierii, înnoirea vieţii, înnoirea Botezului, pentru toţi mirenii, şi înnoirea Preoţiei, pentru toţi preoţii. Taina în care cele două se întâlnesc şi se înnoiesc este Euharistia, Paştele Bisericii, coasta focului dumnezeiesc şi catapeteasma zilei a opta.