Democraţia bunului-simţ

Bunul-simţ este ca sănătatea psihică. Fie îl avem şi-l recunoaştem fără să-l mai trecem prin filtrul raţiunii, fie nicio raţionalizare nu ni-l va impune. Deşi în limbajul comun este o expresie al cărei înţeles este clar fixat, istoricul ei ne indică o pluritate de sensuri. Pentru Aristotel, bunul-simţ însemna capacitatea de percepţie a sensului unui cuvânt cu mai mult de 5 înţelesuri diferite, dar asemănătoare. În epoca modernă însă, bunul-simţ a intrat în limbajul oamenilor odată cu Iluminismul. Prima dată este folosit de englezul Thomas Paine într-un pamflet în care îi indemna pe coloniştii americani să-şi declare independenţa (Thomas Paine - Common sense, 1776). Termenul apare doar în titlu. Autorul britanic mutat în Statele Unite ale Americii nu a folosit expresia în textul său pentru că simpla prezenţă în titlu avea vocaţia de a transmite un mesaj ce trebuia să pară evident. Aşadar, bunul-simţ nu includea doar cunoaşterea evidentă, ci şi ceea ce se dorea a deveni cunoaştere comună.

În anii â60, sociologul Thomas Luckmann a analizat modurile în care creşterea diviziunii muncii şi a specializării duce la scăderea cunoaşterii comune a oamenilor. În timp ce fiecare persoană se specializează profesional într-un domeniu destul de străin de celelalte, conştiinţa colectivă a unui grup social îşi pierde din consistenţă. În acest context, apelul la bunul-simţ sau simţul comun devine un fel de act de credinţă, de încredere în similitudinea persoanelor umane. Invenţie modernă a societăţii liberale, bunul-simţ îşi propune să aducă un plus de ordine şi echilibru pluralităţii valorilor prezente în spaţiul public de către cetăţenii şi instituţiile libere. El devine astfel un fel de fond comun natural şi raţional care adună oamenii în jurul valorilor comune unanim acceptate.

Spaţiul public

De-a lungul modernităţii, bunul-simţ, în sensul original al expresiei, a conturat un spaţiu public democratic, pluralist, în care oamenii se regăseau în diversitatea lor, paradoxal, chiar prin solidaritatea şi consensul creat. Spaţiul comun sau public presupune tot ceea ce-mi este exterior intimităţii mele şi se desfăşoară într-o pluralitate de persoane. Se referă la spaţiul exterior casei mele, la scara blocului, la străzile şi oraşul în care trăim. Există şi un spaţiu public al dezbaterilor. De la Thomas Hobbes (1588-1679) încoace, logica spaţiului public este de a ţine pentru noi înşine opiniile sau gesturile care ne sunt strict intime. Mutând discuţia de la teorie la practică, spaţiul public românesc de astăzi nu pare să aibă amprentele modernităţii occidentale. În primul rând, tradiţia unui spaţiu public autonom lipsea mai ales în perioada comunistă. Să ne amintim condiţia existenţială a omului în anii totalitarismului: ascuns în gândurile lui, în familia sa, fără să aibă încredere în nimeni, fără să investească ceva în spaţiul public, pentru că simţea că nu este al lui, ci al statului. Dacă e al statului ostil... e, deci, al nimănui.

Acesta era limbajul dublu al epocii comuniste: oamenii credeau şi spuneau ceva în spaţiul privat, iar în cel public ovaţionau socialismul ştiinţific. Spaţiul public comunist era unul artificial în ceea ce priveşte autonomia intelectuală pentru că era inventat şi controlat de partidul-suveran. După 1989, societatea a regăsit anomia şi lipsa de responsabilitate pentru deciziile publice şi binele comun. Oamenii care inevitabil au îmbrăţişat sistematic "valorile comuniste" şi-au regăsit capacitatea raţională de a critica posibilităţile democraţiei. Criticăm! Dar în funcţie de ce scară de valori? Deocamdată pare că societatea noastră nu are niciun proiect al ei înseşi, ceea ce face ca spaţiul public să fie unul dezordonat, lipsit de valori şi de un sens comun, de acel bun-simţ.

O caracteristică excepţională se întâlneşte în societatea noastră, unde argumentele care ţin de intimitatea persoanei sunt aduse în dezbaterile publice ca idei-forte. Mai simplu spus, temele agendei publice sunt dominate de charisma personală, nu de idei şi reflecţii intelectuale solide. Problema pare să fie însă că societatea românească nu are definit un proiect pe care să-l explice cetăţenilor. Am bifat încadrarea în structurile euro-atlantice oarecum împinşi de la spate. Dar acum ce urmează? Care este proiectul României? În afara Bisericii şi a vocii câtorva intelectuali cu adevărat liberi... Cine ar avea autoritatea de a structura discuţiile în spaţiul public? Intelectualul nepartizan angajat public este o apariţie efemeră în mass-media nu pentru că nu ar produce rating, ci pentru că televiziunile sunt rezultatul a ceea ce secretă necontenit societatea.

Însăşi prezenţa Bisericii în spaţiul media este dominată de opinii împotriva orei de religie, a Catedralei Mântuirii Neamului etc. În general, elemente care ar trebui să ţină exclusiv de spaţiul privat sunt abundent prezente în dezbaterea publică (divorţuri, crime, lipsa loialităţii în căsnicii etc.), iar spaţiul public se goleşte de valori. Asistăm la "distrugerea ideilor limpezi şi distincte", dacă ar fi să-i dăm crezare celui mai important cercetător al ştiinţei politice la nivel mondial, italianul Giovanni Sartori.

Catedrala Mântuirii Neamului

Din acest peisaj sumbru al spaţiului public românesc nu lipseşte Catedrala Mântuirii Neamului. Argumentele de tip "câte malluri înseamnă o catedrală" sau "câţi kilometri de autostradă înseamnă o catedrală" nu fac decât să sărăcească dezbaterea intelectuală asupra unei catedrale simbol al ortodoxiei româneşti. Nu putem discuta despre o biserică în termeni de mall sau autostradă, pentru simplul motiv că nu putem discuta credinţa în termeni materiali. Catedrala Mântuirii Neamului devine o încununare a libertăţii şi responsabilităţii societale a unei Biserici, care începând cu proiectele politice ale lui Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceauşescu a cunoscut abuzul mâinii forte a puterii politice. Dacă aruncăm o privire fie şi superficială asupra acestor tipuri de regim politic nu le putem încadra pe o axă imaginară decât între autoritarism şi totalitarism. Abia astăzi, în anii de construcţie a democraţiei, Biserica Ortodoxă Română are ocazia să se manifeste liber şi responsabil faţă de şi într-o societate care are nevoie de un suflet. Aşa cum Jacques Delors, fostul preşedinte al Comisiei Europene, dorea crearea "unui suflet pentru Europa", tot astfel Biserica Ortodoxă Română îşi propune să contribuie la demnitatea spiritualităţii ortodoxe într-o societate care încă poartă semnele cuielor bătute de torţionarii, ideologii şi slugoii unui regim cu care s-au identificat şi în postcomunism.

Ştim cu toţii că omul este prin excelenţă orientat spre viitor. Fără viitor, fără virtutea nădejdii, omul nu face altceva decât să rămână în urmă. Tot aşa, o societate fără viitor este una dezmembrată care nu se concepe pe sine deplin. Am putea deci avea bunul-simţ să aducem în spaţiul public argumente care ţin de proiecţia viitoare a consistenţei naţionale şi spirituale a poporului român. Ce va însemna catedrala când va fi gata? Sau ce va însemna pentru generaţiile următoare? Am putea vedea în acest proiect al Sfântului Sinod nu doar chestiunile legate de costuri sau amplasament, ci şi pozitivul unei societăţi, căreia în anii postcomunismului i-a plăcut să se nege pe sine, întrupat profetic de credinţa ortodoxă, atât de intimă poporului român.

Catedrala Mântuirii Neamului este primul proiect mare, coerent şi consistent al societăţii româneşti de după 1989. Este deopotrivă unul fizic şi spiritual şi care ar putea demonstra sau angrena o mişcare de solidaritate naţională atât fizică, dar mai ales spirituală a cetăţenilor români. Conform uneia dintre devizele sale, e pluribus unum (din mai mulţi unul), democraţia are printre altele şi capacitatea de a produce consens între cetăţeni. Aşadar consensul, sub forma Catedralei Mântuirii Neamului, poate fi frontispiciul democraţiei româneşti. Construcţia catedralei este şi un exemplu de solidaritate, poate chiar primul exemplu de solidaritate de după 1989 al societăţii noastre. Dacă vrem să ne redescoperim demnitatea umană, ar trebui să avem bunul-simţ să lăsăm instituţiile prin excelenţă personaliste (Biserica şi familia) să lucreze şi să modeleze spaţiul public.