Democraţia şi educaţia

Nu cred să mai pună nimeni la îndoială afirmaţia după care calitatea democraţiei şi gradul de educaţie merg mână-n mână. Altfel spus, pe cât nivelul educaţiei este mai mare, pe atât calitatea democraţiei creşte. Pentru a măsura acest raport direct proporţional care se stabileşte între nivelul de instrucţie (educaţie) şi calitatea participării cetăţenilor la viaţa socială şi politică (democraţia), au fost născociţi diferiţi indicatori. Unul dintre aceştia (şi până la un punct, cel mai des utilizat) este numărul de buletine de vot invalidate la fiecare tur de scrutin. Un număr mare de voturi anulate sugerează mult despre ce anume înţeleg cetăţenii din democraţie în singurul moment când aceştia se bucură de puterea directă: la alegeri.

Termenul de educaţie prin intermediul căruia noi încercăm să desluşim democraţia comportă esenţialmente două aspecte. Primul dintre ele este cel tehnic. S-a spus nu o dată că cea dintâi şi cea mai elementară condiţie a democraţiei este capacitatea cetăţeanului de a şti să scrie şi să citească. Acest fapt se confirmă prin experienţa istorică: nicăieri democraţia nu şi-a putut face loc decât acolo unde analfabetismul se afla la nivel minim sau cel puţin la cote nestânjenitoare pentru ceea ce se aştepta de la calitatea de cetăţean. Anglia cititorilor de ziare sau Franţa cafenelelor reprezintă o realitate la fel de clară ca şi Rusia bărboşilor cu ţurţuri de gheaţă în barba până la brâu.

Al doilea aspect îl păstrează pe cel tehnic, dar nu pentru a se opri la el, ci pentru a-l depăşi. Potrivit acestuia, educaţia înseamnă mai mult decât instrucţia în sensul capacităţii de a citi şi a scrie. A avea educaţie şi a fi educat presupune accesul cu ochii minţii şi ai sufletului la lumea valorilor (morale, estetice) şi, indirect, practica virtuţilor. Dacă educaţia ca instrucţie se oprea doar la exerciţiul alegerii celor care să ne reprezinte în

parlament şi de aici în celelalte instituţii ale statului (o definiţie minimalistă a democraţiei), educaţia în acest al doilea sens implică o viziune despre democraţie ca participare continuă, chibzuită, la construirea binelui comun. Se datorează, fără îndoială, învăţăturii creştine conştientizarea faptului că omul are o dimensiune individuală a existenţei la fel de mult cum are şi una colectivă. Pe această realitate a existenţei colective se întemeiează principiul solidarităţii. A fi solidar necesită a ieşi din tine, din spaţiul care-ţi asigură confortul, pentru a-l sluji pe celălalt. Dimpotrivă, existenţa individuală cunoaşte un aspect static; drepturile reprezintă spaţiul de intimitate al omului, neinvadabil de nimeni şi nimic. Această complementaritate între cele două coordonate ale existenţei umane face ca de cele mai multe ori binele individual să nu se atingă decât trecând prin cel colectiv. Dacă educaţia ca instrucţie se face în şcoală, educaţia ca acces şi asumare raţională a valorilor şi practicii virtuţilor se capătă în mai multe medii, cele mai notabile fiind familia, şcoala, Biserica. John Middleton Murry, una din figurile cu relief ale conservatorismului american, spune că democraţia cere "conştiinţă care să controleze faptele", "supunerea faţă de legea morală nu ca poruncă exterioară, ci ca expresie a eului mai bun".

Înţelegerea de acest fel a democraţiei creează o punte necesară între familie şi şcoală ca locuri unde se începe şi se continuă educaţia, pe de o parte, şi Biserică, păstrătoarea virtuţilor şi îndemnurilor morale. Faptele bune şi harul lui Dumnezeu de care are nevoie omul pentru a se mântui sunt, totodată, şi cele de care are nevoie democraţia. Predania Bisericii este, în această optică, la fel de importantă ca şi cursul de cultură civică. În cele din urmă, pe această convingere se întemeiază democraţia funcţională, ca mod de a trăi, manifestată în conduite sociale şi nu doar cea de faţadă, măsurată exclusiv în procente şi care sfârşesc prin a rămâne pierdute în felurite sertare.