Deniile

În preajma Săptămânii Mari, cuvântul denie revine pe buzele credincioşilor, ce se pregătesc de vegherile de la slujbele religioase care vor începe de luni seară. De fapt, au mai fost două denii - cele de joi şi de sâmbătă dintr-a cincea săptămână a Postului Mare.

Termenul este unul de o vechime considerabilă; în scris, într-o variantă apropiată de etimonul slav (budenije, de la verbul budeti - a veghea), apare în Evangheliarul coresian (1581), într-o învăţătură de pregătire a sufletului pentru prăznuirea Învierii: „Şi să ne preveghem în slujba lui Dumnezeu, în bdenii şi în curăţie dreaptă, nu de nevoie sau cu lene, ci cu voie bună şi fără de lene“. Aceeaşi variantă apare, apoi, în scrieri ale mitropoliţilor Dosoftei şi Antim Ivireanu, dar şi ale altor înalţi prelaţi, până în secolul al XVIII-lea.

Este, şi acesta, unul dintre cuvintele de origine slavă din terminologia românească a cultului, al cărei fond esenţial este latinesc: Dumnezeu, biserică, botez, cruce, creştin, duminică, sărbătoare, Scriptură, (a) crede, (a se) ruga şi multe altele. Ca termen „tehnic“, denie a fost adesea explicat credincioşilor prin sinonime cu înţeles deplin pe terenul limbii române; de exemplu, într-un capitol din monografia Sărbătorile la români (1898), intitulat, semnificativ, chiar Privigherea, folcloristul cleric Simeon Florea Marian scria: „În decursul Păresimilor (# Postul Paştilor, un alt termen latinesc: quadragesima) sunt trei privigheri sau denii, numite în Transilvania rugi, adică servicii divine, care se fac în timpul nopţii, şi anume: cea dintâi joi seara din săptămâna a cincea, a doua sâmbătă seara din aceeaşi săptămână, iar a treia şi cea de pe urmă în Joia Mare spre Vinerea seacă. Cea mai însemnată dintre toate privigherile sau rugile acestea este cea care se face în Joia Mare, când se cetesc cele douăsprezece Evanghelii ale Patimelor Domnului nostru Iisus Hristos“.

Trecând peste faptul că, în Săptămâna Mare, denii se fac de luni până vineri seara inclusiv, când se cântă Prohodul, cititorilor mai în vârstă din Transilvania le confirmăm faptul că dicţionarele înregistrează şi un alt termen folosit în această zonă pentru aceeaşi noţiune: straste, şi acesta de origine slavă; etimonul are semnificaţia de „patimă“; aşadar, „a merge în străsti“ (şi chiar „în trăisti“, cum a ajuns să se pronunţe cuvântul respectiv) însemna „a merge la denii“. În terminologia veche bisericească există, de altfel, termenul Strastnic (atestat în secolul al XVIII-lea), numind cartea ce cuprindea ritualul slujbelor din Săptămâna Patimilor. Şi, deloc întâmplător, la data de 10 aprilie 1810, tocmai pe o asemenea carte, tipărită la Blaj în 1773, o notiţă cuprinsă în cel de al III-lea volum de „însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din ţara Moldovei“ (1796-1828), editat de istoricii I. Caproşu şi E. Chiaburu, pe care l-am prezentat cititorilor „Ziarului Lumina“, avea următorul enunţ: „Şi aceasta încă să ştii că s-au scris în zâlele mele cele scârbite şi amărâte. Pentru aceasta am zis mai sus ca toţi să zică Dumnezeu să-l ierte pe cel mai sus iscălit“. Urmează o adevărată tânguire de jale, de legătură cu materia cărţii: „Numai mă pornesc să plâng, uitându-mă în pământ, dintru care sânt zidit. Acum condeiul meu să scurtează, ochii mei nu încetează de lacrămi şi de plânsoare. Şi la patru locuri s-au iscălit, anume în zâlele cele amărâte şi scârbite, ca să ştii“.

Termenul încetăţenit în uzul curent mi-a amintit deniile din vacanţele de Paşti ale copilăriei, momente înălţătoare de la care nu lipseam niciodată. La orele de religie din şcoală, preotul făcea cu noi repetiţii, ca să putem face cu cinste faţă cântărilor din cele trei stări ale Prohodului, ale căror versuri le învăţam, până ajungeam să le ştim pe de rost, după o cărticică frumos tipărită şi ilustrată, care se afla, regulat, printre cărţile care se împărţeau anual ca premii.

N-ar trebui, oare, să fie reluată o asemenea tradiţie?