Depăşirea mediocrităţii

Cei mai mulţi dintre noi ne propunem să avem o viaţă "liniştită". Nu vrem stres, gălăgie, bătăi de cap, deranj, probleme. Desigur, acestea nici nu s-ar întâmpla într-o lume în care fiecare ar putea să-şi împlinească dorinţele sale. O societate în care zâmbetul ar stăpâni chipurile celor din jur. Dar, ca să coborâm abrupt din această lume utopică pe căile stâncoase pe care păşim zilnic, acceptăm că surâsul închipuie în viaţa noastră ceea ce sunt oazele pentru deşertul însetat. Aşadar, dificultăţile de tot soiul ne "asigură" încruntarea, grijile şi pulsul ridicat. Ei bine, în acest context, poate ne va fi mai uşor să îi înţelegem pe gadarenii care au avut fericita ocazie să îl primească în ţinuturile lor pe Hristos-Domnul. Evenimentul este relatat de Sfântul Evanghelist Matei (VIII, 28-34, IX, 1) şi se citeşte în această duminică a V-a după Rusalii.

În afară de senzaţionalul întâlnirii dintre Iisus şi cei doi demonizaţi, ne atrage atenţia reacţia gherghesenilor (celălalt nume al gadarenilor) la minunea săvârşită de Domnul. Poate că mai devreme am conchis că aţi dori o stabilitate a vieţii, o linişte este un lucru bun. Acum, cunoscând episodul vindecării celor îndrăciţi, am putea găsi scuze acelora? Cred că nu. De ce? Să punctăm pe scurt ce s-a întâmplat. Mântuitorul tămăduieşte doi dintre locuitorii Gadarei, eliberează o cale de care se fereau toţi. Ba am putea spune şi că ajută la împlinirea legii iudaice care interzicea consumarea cărnii de porc. Totul bine şi frumos. Şi atunci? Ce i-a putut face pe ghergheseni să îl invite pe Iisus să plece? "Şi iată toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor" (v. 34). Credem că tocmai o eronată înţelegere a stării de linişte pe care trebuie să ne-o dorim.

Acea cetate avea un ritm de viaţă, principii şi reguli interne. Comercializau şi mâncau carne de porc, evitau anumite drumuri şi cine ştie câte alte astfel de norme neprecizate de textul evanghelic. Şi le aveau toţi, pentru că "toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus". Iisus vine şi le propune o schimbare a concepţiilor lor. Încearcă să "zguduie" stâlpul judecăţilor şi prejudecăţilor lor. "Se poate şi altfel" ar fi mesajul adresat gadarenilor. Preţul? Ceva din avutul vostru, porcii - oricum ceva interzis.

Care este răspunsul? "Nu, lasă-ne! Te rugăm, vezi-Ţi de drumul Tău, nu avem nevoie de aşa ceva! Nouă ne convine viaţa pe care o ducem". Nu vi se pare cunoscut tipul acesta de dialog, cu punct terminus voinţa noastră? Nu cumva suntem cu toţii retrăitori ai miracolului din ţara gherghesenilor? Oare nu şi nouă ni se propune schimbarea atât de des în schimbul unor jertfe suportabile? Desigur că în paginile unui cotidian creştin trimiterea este, evident, la viaţa religioasă. Dar nu cumva şi în alte segmente ale vieţii noastre avem acelaşi tip de reacţii? Când ni se propune schimbarea serviciului sau acceptarea unor responsabilităţi? Sau când un "mai bine" ar presupune un efort intelectual sporit menit să ne deschidă porţile unei instituţii ce ne-ar ajuta în carieră? Sau, de ce nu, când în viaţa noastră personală o apariţie providenţială cutremură apaticul turn de fildeş al condiţiilor printre care slalomăm în viaţă. Atunci ne aflăm pe infinitul unei plaje ce se desfăşoară între "nu sunt pregătit (ă) pentru aşa ceva", "nu vreau" şi "mi-e frică". Aceste răspunsuri i-au coalizat pe gadareni şi i-au făcut să îl invite, politicos, dincolo de graniţele lor. De aceste răspunsuri trebuie să fugim. Hristos ne îndeamnă să fim curajoşi, să credem că se poate şi vom primi. Să sperăm şi să luptăm. Creştinismul este religia nădejdii, a luptei pentru desăvârşirea în iubire. Dar a luptei. A lui "Nu te teme" (Luca VIII, 50), a Celui ce S-a urcat bărbăteşte pe Cruce asumându-Şi riscurile jignirilor, bătăilor şi morţii. El a înviat şi noi ne-am bucurat. Dar asta pentru că a luptat împotriva unor prejudecăţi dosite bine în colţişoarele minţii noastre. Soluţii? Acceptarea ineditului pozitiv dăruit de Dumnezeu, pregătirea pentru schimbarea vieţii noastre şi aşezarea unui surâs pe chipul nostru. Am spus-o la început, surâsul ne face să călătorim mai uşor prin uscăciunea traiului nostru. Cu alte cuvinte, depăşirea mediocrităţii începe la noi. Putem să acceptăm oazele de fericire aşezate generos în calea noastră de Sus.